Preliminarii
Episodul I.
Sâmbătă dimineața în drum spre biserică am întâlnit un bătrânel, care de ani de zile mătură trotuarele din preajma școlii. Purta mască și strângea cu grijă puful de plop care căzuse din abundență. Peste zi întâmplarea a făcut că am aflat câte ceva despre acest om. Este trecut de optzeci de ani, soția la fel. Locuiesc în cartierul Buiucani, Chișinău. Au două fete, ambele plecate de ani de zile în America. Ambele spun că s-au aranjat bine acolo. Nu știu dacă fiicele le trimit bani sau nu. și dacă mai revin pe acasă din când în când. Dar până la urmă, nimic deosebit. O poveste obișnuită pentru lumea și vremurile noastre.
Episodul II.
Bunicul, după ce fusese făcut prizonier de către sovietici, a fost trimis în lagărele din Siberia. La tăiat pădure. A stat acolo mai mulți ani. Iar când a auzit că a murit Stalin, s-a hotărât să evadeze. N-a mai putut să suporte înstrăinarea. Îi era dor de satul lui, de părinți, de oamenii în mijlocul cărora a crescut. Și dorul s-a dovedit a fi mai puternic decât frica de moarte. A merg pe jos, timp de câteva luni, mii de kilometri. Îi era frică să urce în tren sau să oprească rarele mașini de ocazie după ce dăduse de șoselele mai mari. Se vedea de la o poștă că e fugar. Slăbănog, cu haine zdrențuite, cu privirea spreiată și cu o limbă rusă foarte aproximativă. Bani nu avea. În drum oamenii îi mai dădeau câte ceva de mâncare, unii chiar și haine mai vechi. Avea în buzunarul de la piept o iconiță cu chipul Maicii Domnului. I-o dăduse mama când plecase pe front. El număra pașii în ritmul Rugăciunii inimii: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Și așa drumul i se părea mai ușor. Calea lui de întoarcere a fost lungă și plină de primejdii. Dar peste ani bunicul glumea că drumul spre casă este întotdeauna mai scurt decât cel de plecare.
Bunicul, fostul soldat basarabean din Armata Română, deportat în Siberia și ajuns în sat pe jos de la capătul lumii, spre marea mirare a sătenilor, a trăit mulți ani. Dumnezeu îl înzestrase cu o sănătate care nu se surpase de chinurile pe care le-a îndurat în tinerețe. Reușise să supraviețuiască și regimul sovietic. A apucat să pună umărul la redeschiderea bisericii din sat. De sărbători, când mai lua câte un pahar de vin, îi plăcea să le povestească nepoților despre drumul acela pe care îl făcuse altă dată, cu Maica Domnului la piept și cu Rugcăiunea inimii care îi dădea cadența pasului în loc de marș ostășesc.
Între timp, după căderea comunismului, au căzut și granițele. Nepotul mai mare a fost printre primii din sat care a plecat la munci, în căutarea norocului, undeva în Europa. Când revenea în sat de Paște și până la Paștele Blajinilor, bunicul pândea momentul și îl întreba dacă nu ar vrea să revină acasă, în Moldova, în sat. Nepotului nu-i plăcea întrebarea. El răspundea răstit cam așa: “Da ce să fac eu aici, bunele? Să umblu după coada vacii? Să iau din nou sapa în mână? Ei bine nu, mulțumesc, bunele. Eu mai bine rămân în Europa”. Bunicului i se făcea rușine că a supărat nepotul. El căuta să schimbe vorba pentru a nu strica atmosfera de sărbătoare. Iar când acesta pleca din nou în Europa lui, bătrânul, așteptându-l să revină din nou primăvara viitoare, se chinuia să înțeleagă cum de nu-i este dor bietului nepot de satul natal.
Într-o bună zi bătrânul a murit. Era și vremea să moară. Anii. Nepotul n-a mai apucat să vină la înmormântare. Nu că n-ar fi avut bani să-și plătească drumul. Dar ce rost mai avea să aunce niște parale în vânt? Oricum bunicul murise, iar nepotul n-avea cum să-l întroarcă de la groapă.
Episodul III.
Ieri am urmărit un interviu video cu un stareț din Rusia, monahul Gleb, înregistrat zilele trecute (https://www.youtube.com/watch?v=RKjz0U0aoJA&fbclid=IwAR3P2HjNU3ykdgG6D6EB7jbbgn5CyDm5AhbiEJTJfoeuhOhLVX1aMdXU7Xo&app=desktop).
Răspunzând la întrebarea “Ce legătură există între evenimentele istorice și ceea ce se întâmplă la ora actuala în lumea și în Rusia”, bătrânul călugăr spunea următoarele: “Astăzi, când lumea se apropie de sfârșitul său, devine foarte clar că la baza tuturor evenimentelor istorice stau nu cauzele materiale, ci cele exclusiv spirituale”.
Sociologia alienării sau semnele vremurilor de pe urmă
Așa s-ar putea intitula o tentativă de studiere a realităților care s-au revărsat peste noi în ultimele trei decenii.
După prăbușirea URSS a urmat prăbușirea sistemului său economic. Spațiului ex-comunist s-a poment în postura țărilor din Lumea a Treia. Rechinii capitalismului rapace, pe care l-am râvnint atât de mult în neștiința noastră, s-au năpustit cu toate instrumentele lor asupra avuțiilor naționale ale noilor țări țintă. Diviziunea internațională a muncii și-a făcut treaba. Statele noastre au devenit colonii ale capitalului occidental, iar deruralizarea s-a produs concomitent cu deindistrializarea, capacitatea internă de absorbiție a forței de muncă reducându-se dramatic.
Așa a începtul “marea migrație” a popoarelor din Răsăritul european către Apusul prosper. Iar destinația Moscova face parte din aceeași operă, chiar dacă aparent e vorba de un alt spațiu geografic. În condițiile globalizării migrația dinspre spațiile ruinate economic spre megapolis are aceleași cauze și motivații. Fenomenul nomadismului de masă s-a generalizat. Generoasele piețe externe au reușit să înghită și să toace mase enorme de sclavi, aciuați în nișele economice destinate noilor sosiți. E o realitate bine cunoscută. Doar că explicația ei pur economică șchioapătă de ambele picioare. Ca și blamarea ritualică a tuturor guvernărilor succesive pentru subdezvoltarea noastră. E ceva mai mult la mijloc.
Virusul liberal e infinit mai nociv decât coronavirusul. Capitalismul care s-a extins asupra spațiului nostru s-a dovedit a fi o realitate socilogică totală, care nu tolerează alte modele decât cele croite după propria rațiune de a fi. Iar asta a produs transformări antropologice uriașe. Nevoia firească de a-ți câștiga existența s-a pomenit viciată de setea de căpătuire fără limită, iar banul a devenit singura valoare la care se raportează omul de azi. Anume banul a devenit sistemul de referință total, indisculabil și axiomatic. De la el pornește orice interpretare a vieții. El relativiează orice atașament, orice relație ― familială, națională, culturală sau religioasă. De aici și prăbușirea sistemului de valori morale, acestea fiind privite cu neîncredere și suspiciune de către omul de azi. Astfel, debusolarea axiologică a deșertificat întregul potențial sufletesc al maselor de nomazi.
Dacă deportările de altă dată, cele de sub regimul comunist, erau în mod evident forțate, cele de azi, de sub regimul capitalist, apar ca benevole, ca opțiune personală. De la necesitățile materiale naturale s-a ajuns la o exacerbare caricaturală a acestora. Vechea expresie “Omul mănâncă pentru a trăi, nu trăiește pentru a mănca” și-a inversat sensul. Iar verbul “a avea” a devorat fără milă verbul “a fi”. Astăzi nu mai contează cine ești (un om plin de virtuți sau un ticălos), ci doar ce ai, ce posezi, ce avere ți-ai adunat. Iar felul cum anume, prin ce metode ți-ai agonisit averea e cu totul secundar. Înstrăinarea, abandonarea Patriei nu mai e percepută ca o prăbușire existențială, ci ca poveste de succes. Astăzi întâlnim la tot pasul oameni care se bucură și se laudă cu faptul că au copii care “s-au aranjat” în Canada, SUA, Europa, Rusia.
Nu mai există destin colectiv sau interese comune, ci doar interese strict individuale, reduse la dimensiunea pecuniară. A răzbate în lume, a te căpătui printre străini a devenit un fel de titlu de noblețe. A-ți detesta Patria, a te erija în impostura de persoană care s-a ridicat de-asupra țării de origine este un loc comun. Dezrădăcinarea a devenit o virtute, iar golul interior e ticsit ochi cu gunoi consumist și cultură de masă. Astfel, lepădarea de zestrea ancestrală, de tradiție, de locurile natale, de părinți, de copii, de neamuri și de neam produce o anihilare identitară iremediabilă.
Fiii rătăcitori se complac în uitarea de sine ca într-un adulter care induce iluzia satisfacției și a evadării de realitate. Seducția materială dizolvă orice vibrație culturală, orice amintire despre trecutul repudiat ca un vis urât.
Des-prinderea de locurile natale se produce concomitent cu prinderea în mrejele fascinante ale megapolisului, care macină orice semn indentitar colectiv, strivește orice trăsătură individuală, uniformizează și deci dezumanizează. Acest suicid existențial al captivului evadat de acasă e însoțit de asumarea unor false identități, a unor măști sociale, de etalarea propriei bunăstări ca argument suprem și ca rațiune de a fi.
Pe vremuri omul știa că sunt trei lucruri în viață pe care nu le alegi. Ele reprezintă un dat existențial imuabil. Te naști în sânul unei Biserici, în sânul unui Neam, în sânul unei Familii. De aici și ierarhia valorilor pentru cei vechi: DUMNEZEU, NEAMUL, FAMILIA, PERSOANA. Fără această triplă apartenență omul nu era nimic. Astăzi însă nimicnicia a ajuns să fie percepută ca o stare de normalitate. Destrămarea tuturor legăturilor sociale nu e privită ca o tragedie de dimensini catastrofale, ci ca o banalitate de ordinul noii normalități. Dezertarea din țară, de lângă cele mai apropiate rude e de fapt o deșertificare identitară, o deșertare a propriului conținut valoric, o golire de sens.
Abandonarea Patriei în favoarea căutării Paradisului terestru pe tărâmuri străine de către desțărații de bună voie seamănă cu goana după fata morgana prin pustiul vidat de orice umbră și de orice noimă. E un pelerinaj fără întoarcere, o rostogolire de scamă în bătaia vântului. Chiar dacă această desfigurare identitară e drapată din când în când cu teremeni onorabili precum “diaspora”. Astăzi milioane de oameni sunt victime ale unui război non-militar total, de ordin civilizațional, de care nici măcar nu sunt conștienți. Fuga de sine e acoperită cu identități de împrumut care se așează pe ei ca o haină dată de pomană.
Atrofierea instinctului de autoconservare colectivă a neamului ca efect al unei maladii spirituale devastatoare care este autodeportarea nu poate să nu aibă efecte dezastruoase. Pandemia virusului liberal ― individualismul ― nu cunoaște perioade de relaxare, de revenire la normal. Ea însăși își arogă statutul de normalitate perpetuă.
Fericirea de filistin, satisfacția neroadă de burtă-verde îndestulat cu de toate ― iată idealul omului de azi. “Ubi bene, ibi patria”, “Unde e bine acolo e patria” ― iată deviza nomadului globalizat. Societatea de azi este civilizația goanei infinite după mereu nesatisfăcuta bunăstare materială, e civilizația banului care cunoaște o singură unitate de măsură valorică ― cea negustorească. Werner Sombart a definit-o încă acum o sută de ani prin însuși titlul lucrării sale “Negusori și eroi”. Timpurile eroice au rămas în trecut. Astăzi modelul spre care se aspiră este mediocritatea. Mediocritatea nu mai e percepută ca un soi de invaliditate, de infirmitate, de neîmplinire. Dimpotrivă. Astăzi este venerat tocmai cel care excelează în propria mediocritate.
Virtutea cumpătării, a moderației, a limitării poftelor este situată la cealaltă extremitate a capitalismului. Astăzi tendința spre o permanentă și necontenită înavuțire trece drept înțelepciune supremă. Ascensiunea pe scara materială a substituit definitiv și irevocabil ascensiunea spirituală. Iar dacă obsesia căpătuirii alimentează iluzia că aceasta poate fi satisfăcută mai lesne prin părăsirea baștinei, nimic mai simplu pentru omul de azi. și totuși, cohortele de ratați din marile capitale ale lumii, cei înregimentați în imensa masă a precariatului global, suferă de un imens, dar neasumat sindrom al neadaptării la propria condiție degradantă.
Atunci când revin în țară pentru scurtele lor vacanțe, ei își potrivesc masca de persoane prospere, etalându-și jalnicul lux exterior, materializat în țoale mai în vogă și autoturisme mai cu moț. I-am văzut cu toții, an de an, pe la cimitire, de Paștele Blajinilor, afișându-și satisfacția pentru condiția în care au ajuns și trăgându-se în poză pe fundalul mormintelor înaintașilor răposați, care și-au consumat destinele în sat, fără a apuca să vadă splendorile marilor orașe de pe aiurea.
În Moldova nimeni nu moare de foame. și totuși dorul de ducă i-a mânat pe atât de mulți dintre noi prin străinătățuri. Puțini dintre ei se mai interesează dacă acolo există vreo biserică, pentru a putea avea grijă și de propriul suflet, nu doar de trup. Asfel, pribegia omului nostru rătăcit pe meleaguri străine se constituie și într-un exil metafizic. Iar cel surghiunit ca și cum de bună voie poate nici nu-și dă seama de unde i se trage acea tângă, acel sentiment al neîmplinirii, refulat cu încăpățânare în adâncul sufletului. E un soi de infrimitate, de invaliditate care roade necontenit, până la surparea omului interior.
Am putea încadra perfect condiția bejenarului în limbajul curent al acestei false pandemii a coronavirusului. El respectă cu strășnicie distanța socială cu ai săi, impusă de sistemul economic global. Câteva mii de kilometri îl separă de familie într-atât, încât acesta nu mai riscă să se contamineze de dorul de ei. Regimul de autoizolare e însăși maniera lui de a trăi. Masca succesului material și a prosperității reprezintă ținuta lui obligatorie în comunicarea cu cei rămași acasă. Mănușile de chirurg amator, care își extirpează memoria pentru a se putea adapta la condiția de înstrăinat, fac parte din vestimentația indispensabilă. Iar pentru astfel de operații el nu are nevoie de anestezie. Omul a ajuns într-o condiție ideală, adică amorțit demult. Insensibilitatea a devenit principala lui trăsătură identitară. Lacrimile mamei, suspinul tatei, scâncetul copiilor, moartea apropiaților ― nimic, dar nimic nu-l poate scoate din profunda stare de nesimțire. Dorul de ducă, дух бродяжий, cum ar zice Esenin, este nestăvilit, copleșitor, irezistibil. Starea de vagabondaj a devenit o a doua natură.
Nu culpabilizarea celor plecați ne preocupă, ci doar înțelegerea și descrierea cât mai fidelă a fenomenului. Efortul nostru e similar celui de stabilire a diagnozei unei maladii. În cazul dat, fără îndoială, cauza primară ce a determinat acest fenomen este una generală, externă, exogenă ― globalizarea impusă de către capitalismul corporatist. Însă răspunderea pentru revenirea din starea de rătăcire, de debusolare, de evadare este una strict personală. Pe care ți-o asumi sau nu.
Suntem cu toții țintele unui război total al ocultei mondiale împotriva ființei umane. Ea se manifestă prin toate procedeele de alienare a societăților noastre. Amestecul babilonian al popoarelor prin stimularea artificală a migrației dinspre periferie spre centru, așa cum explică acest fenoment Immanuel Wallerstein, face parte din plan. Însă reechilibrarea după o perioadă de rătăciri și căutări ține de opțiunea personală. Dacă lepădarea de Patrie, lepădarea de ai săi e conștientizată ca o lepădare de sine, cale de întoarcere din îndelungatul periplu există oricând. Restul e deșertăciune și vânare de vânt.
Fiecare familie de la noi are mai multe rude de gradul întâi peste hotare. Multora dintre noi le-a fost dat în ultimii ani să audă jelaniile mamelor care își căinează copiii ajunși departe. „Oare ce fac ei acolo printre străni, săracii?”, ― se tot întreabă ele. De parcă cineva i-ar fi dus în lanțuri acolo. Dar de fapt anume așa i-a și dus, doar că lanțurile erau nevăzute. Dincolo de nevoia supraviețuirii, ei au fost înlănțuiți de speranța căpătuirii, care li se părea mai lesnicoasă în străinătate.
Puțini sunt cei din neamul nostru care nu l-ar venera pe Eminescu. Chiar și cei care n-au reținut decât o denumire-două de poezii din manualele școlare. Eminescu reprezintă o autoritate supremă. Iar dacă este așa, să ne gândim ce conotații noi ar putea căpăta bine cunoscuta lui imprecație din nemuritoarea „Doină”:
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia!
Oare aceste blestem plin de durere nu cumva poate fi atribuit și alor noștri, celor pe care i-am putea numi și xenolatri, adică adoratori ai străinilor? Iată că geniul eminescian ne biciuește peste veac într-un mod cu totul neașteptat.
Pe vremea furtunoaselor mele tinereți, care au coincis cu apusul Imperiului Sovietic, cel mai de ocară cuvânt devenise noțiunea de „mancurt”. Termenul a fost preluat din romanul scriitorului kirghiz Cinghiz Aitmatov „O zi mai lungă decât veacul”. Era vorba despre cineva care și-a pierdut cu desăvârșire memoria sau a fost mancurtizat, cum ne exprimam noi acum trei decenii și ceva. Evident, scriitorul care recugrea la o pagină tragică din istoria îndepărtată a neamului său, făcea aluzie la realitățile din imperiul comunist, acel cazan care topea toate identitățile colective ale popoarelor colonizate. și iată că peste ani ne confruntăm cu un nou val de mancurtizare, de această dată venit dinspre Apus, generat de noul imperiu, cel al capitalismului globalist.
știu prea bine că abordarea mea ar putea supăra sau răni pe mulți dintre cei care, pomenit în virtutea noilor circumstanțe istorice, s-au în străinătate. și dacă e așa, înseamnă că mi-am atins scopul. Am reușit măcar cât de puțin să-i scot din starea de mulțumire de sine sau de victimizare pe unii dintre compatrioții mei. În rest, fiecare e liber să adopte orice atitudine față de propria condiție de înstrăinat: de la autoadmirație și până la autoflagelare.
Eu unul rămân fidel vechiului și atât de frumosului proverb:
Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea.
P.S.: Atunci când ne plângem că am ajuns la catastrofala stare de lucruri de azi, când suntem pe punctul de a fi înrobiți cu toții în lagărul de concentrare globalist, să ne gândim bine DE CE se întâmplă toate acestea. Nu cumva sataniștii reușesc să avanseze în ofensiva lor totată împotriva omenirii exact în măsura în care noi ne-am retras de pe baricadele sprirtuale ale neamului?
