Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i
[…]
Mi-a amintit de aceste rânduri triste din Glossa lui Emisescu, urmărind spectacolul macabru, pus în scenă de asasinii planetari, spectacol ce ia turații din ce în ce mai amețitoare. Zi de zi președinți și prim-miniștri din toate colțurile lumii defilează țanțoș în fața camerelor de luat vederi, îndreptându-se spre țarcul de un alb cadaveric, unde îi așteaptă câte o fermecătoare asistență medicală cu injecția magică în mână. Demnitarul, păstrându-și aerul solemn, se tolănește dezinvolt pe scaun în așteptarea înțepăturii. El își răsuflecă mâneca și caută cu privirea direcția unde s-au aranjat operatorii, spre care să-și etaleze zâmbetul lăbărțat. În clipa când acul i se atinge de umărul lui flasc și degenerat, eroul nostru nici nu tresare. Priviți-l și aclamați-l, dragi telespectatori, pe barbatul neamului, pe liderul național, pe gladiatorul neînfricat care înfruntă draconul molimei planetare.
Orice s-ar spune, dar să îi ai aliniați ca soldățeii pe mai toți șefii de state și de guverne în clipurile tale publicitare e totuși o performanță fără precedent în istorie! Bravo, Big Pharma! Să îi scoți în față ca pe niște scamatori și să îi obligi să joace aceste scenete penibile e ceva cu totul special! Și cine oare sunt sforarii care îi pun pe ășia să dănțuiască după cum li se cântă? E vorba despre o operațiune de promovare a unor produse ― fie și cu un pretext medical! ― cum nu s-a mai văzut de când există reclama și capitalismul, cu toți greii care ies în față ca ursul la circ și îndeamnă lumea să le urmeze pilda.
Iar dincoace de monitoarele TV stă lumea cu ochii țintiți la idolii lor și se umple de mândrie pentru aceștia. Și curg milioanele de condamnați la fericirea de mâine spre locurile de înțepare, și sunt bucuroși că au scăpat de urgie, iar pe de-asupra au mai și onorat o datorie civică. Gata! Abia acum se vor debarasa mulțimile de frica de moarte ce îi paralizează de un an de zile. Optimismul lor este nemărginit, asemeni celui ce stăpânea generațiile care construiau comunismul și jubilau în așteptarea viitorului luminos.
Ceasul ticăie tot mai rapid și mai zgomotos. El amintește de o mină enormă cu efect întârziat. Dar să nu ne panicăm. Nu se va auzi nici o explozie. Dispozitivul este unul silențios și camuflat perfect. Timpul se accelereză, el devine nerăbdător să culeagă roada înțepăturii de țânțar, care a marcat corpurile și destinele a miliarde de oameni de prisos.
În curând planeta va respira ușurată, acoperndu-se de un verde crud ca în visele globaliștilor reciclați în ecologiști. Da, în sfârșit Pământul va scăpa de balastul care-i impurifică atmosfera prin eliminarea nerușinată a CO2 de către oamenii care s-au lăsat eutanasiați fără a schița un minim gest de dezacord.
Iar atunci când operațiunea se va consuma, planeta va rămâne atât de fericită, încât nu mai avea cine scrie tragedii pe măsura celor antice, care să redea întâmplările de la acest sfârșit de ciclu.
