Revin la un subiect abordat acum câteva zile într-un video despre cele două tipuri complementare, nu contradictorii, ale opoziției politice din România. Același fenomen se observă, de altfel, și în celelalte țări ex-comuniste, însă doar în România el se manifestă deosebit de copleșitor și de sufocant.
Am numit cele două tipuri de contestare a puterii politice din postura de partid politic, persoană politică singulară, jurnalist sau analist drept ”opoziție controlată” și ”opoziție convenabilă”.
Prima categorie reprezintă un vechi truc pentru democrațiile de masă, dominate de spectacolul public al competiției dintre diverse grupări politice, care își dispută întâietatea de a exercita puterea. ”Opoziția controlată” este cea creată de către guvernare sau de către cercurile de putere care controlează această guvernare (rețele de influență străine, servicii speciale, grupuri financiare). Acest soi de opoziție e perfect conștient de faptul ce rol i se atribuie în schimbul unor avantaje materiale. Avem de a face cu ceea ce în limbajul sociologic francez este numit drept ”simulacru”, adică o contrafacere, o imitare a rolului de opoziție politică pentru a ține ocupată nișa politică respectivă în scopul neadmiterii apariției și consolidării unei opoziții autentice, care ar putea reprezenta un pericol real pentru putere. Adică, este vorba despre niște impostori, deseori recrutați de către serviciile speciale, stimulați financiar și promovați cu generozitate în presa dominantă, care exercită în mod conștient sarcina atribuită de către cei care îi controlează din umbră.
Ce-a de-a doua categorie este reprezentată de către persoane reunite în cadrul unor partide politice, precum și militanți politici independenți sau gazetari și comentatori care, deși nu se află în relații de complicitate cu guvernanții, nefiind nici racolați de serviciile speciale, nici mituiți, totuși se mențin în albia discursului dominant. Cei din ”opoziția convenabilă” dezvoltă critici necruțătoare față de putere, contestând cu sinceritate toate abuzurile și devierile acesteia, însă critica lor nu depășește limitele trasate din exterior după colonizarea țării.
Această stare de spirit sau viziune procustiană asupra fenomenului politic și asupra locului și rolului țării în cadrul sistemului internațional, atribuit după căderea comunismului, nu este privită de către cei din categoria a doua ca fiind una dezonorantă, abuzivă și discriminatorie.
Printre excepțiile care fac cinste poporului român, care au înțeles și au conceptualizat cu maturitate și patriotism exemplar interesul național al țării în noile condiții istorice de după căderea comunismului sunt economiștii Anghel Rugină, Constantin Cojocaru și Ilie Șerbănescu. Desigur, sunt și alte personalități publice care contestă sistemul ce s-a statornicit în ultimele trei decenii, în special din zona culturală, academică, universitară, a științelor socio-umane, dar de regulă criticile lor nu se ridică la nivelul unei critici temeinice și a schițării unor soluții de alternativă.
Orice abordare solidă a realităților ce vizează societatea impune nevoia unei viziuni largi asupra ansamblului realităților geopolitice și geoeconomice la scară mondială. În limba de lemn a englezei dominante am zice că e nevoie de a vedea tabloul mare (to see the big picture). Iar pentru a fi în stare de a-și potrivi aparatul optic la parametrii corecți, astfel încât să poată înțelege în profunzime ce se întâmplă în lume și în țara lui cu adevărat, omul politic și, respectiv, analistului, are nevoie de câteva arme intelectuale indispensabile în acest sens. Și anume, o pregătire academică satisfăcătoare, plus un acut spirit critic.
Însă de cele mai multe ori tocmai aceste calități le lipsesc celor care se manifestă în spațiul public. Cauzele prezenței masive a mediocrităților sunt lesne de înțeles, însă doare pentru cei care mai sunt în stare de un minim exercițiu intelectual autonom după mai bine de 30 de ani de război cognitiv. Le reiau aici pe scurt.
Popoarele din zona dominată de comunism nu au avut un alt model spre care să tindă și pe care să-l râvnească decât modelul occidental. Prin urmare, odată cu prăbușirea comunismului lumea din spațiul nostru deja avea o predispoziție psihologică de acceptare a modelului occidental. Însuși interesul național, ca, de altfel, și cel personal, era confundat cu omologarea tuturor sectoarelor sociale la ”norma occidentală”. Adaptarea instituțiilor politice, a economiei, a sistemului educațional, a culturii, a scării valorice însăși la etalonul vestic a reprezentat o obsesie generalizată.
Prea puțină lume a realizat atunci, dar și pe parcurs postura ingrată în care ne-am pomenit. Statutul de subalterni, de repetenți ghidați de supra-oamenii Occidentului trimiși să ne civilizeze nu ne jena câtuși de puțin. Dimpotrivă. Ne motiva să devenim și noi ca ei. Astfel, occidentolatria a fost și rămâne a fi o adevărată religie de stat, un cult obligatoriu cu propriul său cler în postura demnitarilor și diplomaților occidentali, precum și a ”experților” din vasta rețea de ONG-uri finanțate și alimentate ideologic din Vest. Categorii precum democrație, stat de drept, economie de piață, drepturile omului au devenit sacrosancte.
Însă după niște ani de fascinație, de imitație oarbă și de venerație a Occidentului colectiv, unii dintre noi (printre care se numără și subsemnatul) au început să simtă un anume disconfort psihologic, să intuiască faptul că ceva nu e în regulă cu modelul de societate care ni s-a dat cu împrumut și nici cu poziția țării pe plan internațional. Fără experiența istorică tristă din ultimele trei decenii mai nimeni dintre noi nu ar fi avut capacitatea să prevadă cum anume vor evolua lucrurile.
Dar cum se explică faptul că, în pofida stării dezastruoase în care ne-am pomenit, sunt atât de puține voci care contestă răspicat și temeinic sistemul dominant? Enumăr aici sumar doar câteva dintre cauzele care inhibă capacitatea de gândire a unei largi majorități și paralizează dorința de contestare a celor puțini care totuși simt că ceva nu e în regulă.
Odată cu dispariția regimului comunist singurul sistem de referință care putea să înlocuiască vechea orânduire părea a fi cel occidental. ”Calea a treia” în domeniul teoriilor politice, al economiei, al organizării societății în ansamblu a rămas neobservată.
Societățile ex-comuniste s-au pomenit devastate ideologic, instituțional, economic și psihologic.
Vacuumul paradigmatic din mentalul colectiv al societăților ex-comuniste a fost umplut cu paradigma liberală.
Sistemul de valori occidentale a pus stăpânire pe viziunea asupra lumii a omului ieșit din comunism.
Războiul cognitiv purtat cu metode soft împotriva națiunilor noastre a fost unul zdrobitor. Cauza victoriei totale a strategilor occidentali se explică prin lipsa oricărei rezistențe a popoarelor țintă, care n-au conștientizat agresiunea noologică și axiologică întreprinsă împotriva lor și deci nu au schițat nici un gest de apărare.
Colonizarea economică, politică, educațională, culturală și – mai larg – civilizațională a fost primită de popoarele din spațiul nostru ca o binefacere.
Aderarea la NATO și UE au fost și sunt privite ca fiind firești și necesare, ca procese ce ar ține de niște legități istorice imuabile și care avantajează interesele naționale ale țărilor ex-comuniste.
Rețelele de influență occidentale au penetrat masiv în țările noastre, acaparând actul decizional la nivelul ierarhiilor statale, precum și economia națională, mediul universitar și mass-media.
Omul din spațiul ex-comunist este formatat prin intermediul școlii, al presei, al infinitelor cursuri de instruire, de seminare și traininguri pentru toate sectoarele sociale în spiritul paradigmei occidentocentrismului.
Puținii intelectuali care s-au dumirit asupra naturii imperialiste și antihristice a centrelor de putere occidentale evită să se confrunte deschis cu Sistemul de teamă să nu fie ostracizați, discreditați și marginalizați.
În condițiile unei desuveranizări până la golirea completă de conținut, politicienii din România continuă să rămână captivii discursului dominant. Iar alături de ei, și ceilalți actori publici. Revenind la categorisirea pe care am făcut-o la începutul acestui articol, aș preciza următoarele. În timp ce exponenții ”opoziției controlate” fac jocul puterii din venalitate, cei din ”opoziția convenabilă” se cantonează în aceeași menghină ideologică din două motive complementare: din conformism și din ignoranță.
Astfel, adevărații stăpâni ai României din rețelele de influență occidentale își pot face jocul nestingherit, atâta timp cât nimeni nu încearcă să-i demaște. Dacă nimeni nu face uz de principiul axiomatic ”Cunoaște-ți dușmanul!”, nu formulează cu competență și curaj mizele majore ale politicii internaționale și nici nu oferă soluții temeinice, cei pe care îi numim convențional globaliști por fi siguri că nimeni nu va încălca status-quo-ul instituit de către ei.
Obediența ideologică și conceptuală, fasonată cu grijă prin intermediul ingineriilor sociale ale neuro-piraților occidentali (Lucien Cerise), care persistă în mediul intelectual la ora actuală, îmi amintește de perioada sovietică. Pe atunci orice critică trebuia să se încadreze în mod obligatoriu în ideologia marxist-leninistă. Toată lumea recunoștea justețea liniei oficiale, toată lumea eșua în carapacea ”gândirii captive” (Czesław Miłosz), toată lumea era cu partidul. Disidența a fost atunci, sub regimul comunist, și rămâne astăzi, sub regimul liberal o ”rara avis”. Iar cine riscă să spargă aceste tipare, e privit ca un nebun. Doar că atunci riscurile pentru disidenți erau mult mai mari, astăzi lașitatea și docilitatea înlocuind de minune frica de moarte sau de trimitere în GULAG din epoca precedentă.
Această orbire ideologică și paralizie volitivă este cu atât mai gravă cu cât, spre deosebire de perioada comunistă, astăzi orice doritor are acces la o infinitate de surse de informare, cărți în orice limbă, presă de alternativă, rețele de socializare. În Europa Occidentală s-au scris o multitudine de lucrări academice care demască sistemul cleptocratic planetar, esența inumană a neoliberalismului, caracterul monopolist al sistemului economic mondial bazat pe corporatocrație, monopoluri, cămătărie, inegalități uriașe și obsesii demonice. Școala de gândire suveranistă din Vest a generat o adevărată elită intelectuală și politică, din ce în ce mai vizibilă și mai viguroasă. Însă aceasta se pare că nu avut nici un impact asupra celor care populează spațiul public de la noi.
Momentul istoric de-a dreptul excepțional pe care îl trăim impune depășirea rapidă a propriilor prejudecăți și naivități. Altminteri România nu doar e lipsită de șansa de scăpa de rolul dezonorant de obiect al geopoliticii centrelor de putere atlantiste, ci chiar riscă să se dezintegreze teritorial și să dispară de pe harta lumii. Anchiloza intelectuală, fixațiile psihologice și anxietățile trebuie depășite cât mai urgent posibil.
Pe fundalul agresiunii centrelor de putere bazate în Occident împotriva întregii lumi prin impunerea Agendei 21, a covidismului ca pretext pentru asasinarea prin injectare a miliarde de oameni, a planurilor demonice de anulare a proprietății private, de eliminare a banilor lichizi, de instituire a unui venit mediu universal, de cipare forțată, de digitalizare totalitară, de supraveghere și control, de instaurare a unei tehnocrații mondiale ca formă ultimă de dictatură, de impunere a agendei transumaniste și a LGBT nu mai e loc de manevre tactice și nici timp pentru reflectări îndelungi. Se impune respingerea categorică, totală, radicală a tuturor formelor de dominație a Occidentului colectiv aspra popoarelor lumii.
Iar pentru România un program de resuveranizare a țării trebuie să cuprindă în mod obligatoriu cel puțin câteva puncte cheie, care să conteste la nivel conceptual actuala stare de lucruri. Ele trebuie să pornească de la premisa că însuși modelul care ni s-a impus începând cu 1989 este unul antinațional, care transformă țara într-un protectorat al plutocrației globaliste. Iată câteva elemente indispensabile pentru un astfel de program.
La baza tuturor politicilor din orice sector social trebuie să stea viziunea ortodoxă asupra lumii. Identitatea colectivă a neamului românesc este de neconceput în afara matricei bizantine, a Creștinismului Răsăritean.
Orice act legislativ, orice decizie adoptată de organele puterii de stat trebuie să armonizeze cu morala creștin-ortodoxă.
Se impune cu necesitate abandonarea blocului NATO ca alianță politico-militară ce periclitează siguranța națională a țării, precum și adoptarea ulterioară a statutului de stat neutru.
Întrucât Uniunea Europeană reprezintă expresia concentrată a dominației corporațiilor transnaționale asupra națiunilor europene, instrumentul de vasalizare politică și colonizare economică, România urmează să părăsească această organizație supranațională.
Relațiile internaționale ale țării se vor baza pe principiile reciproc avantajoase, de bună vecinătate, de neagresiune și de respect față de suveranitatea fiecărui stat.
Având în vedere faptul că războiul din Ucraina a accelerat prăbușirea modelului economic internațional bazat pe sistemul de la Bretton Woods, România va renunța la creditarea din partea FMI și a Băncii Mondiale.
Întrucât Organizația Mondială a Comerțului impune în mod netransparent și abuziv regimul de liber schimb în comerțul internațional, care avantajează doar entitățile transnaționale private și dezavantajează statele, România va recurge la inițierea procedurilor de abandonare a acestei organizații.
Politica economică a României se va baza pe principiile suveranității economice, măsurile protecționiste reprezentând singura șansă a renașterii țării.
Având în vedere faptul că Organizația Mondială a Sănătății a fost acaparată de către niște cercuri mafiote ale Big Pharma și impune mascat agenda satanistă a depopulării prin instituirea pretinselor vaccinări obligatorii, România se va retrage din această organizație.
Noua politică de resuveranizare a țării va exclude orice finanțare din exterior a instituțiilor mass-media, a organizațiilor neguvernamentale și a comunităților religioase.
Știu că o astfel de atitudine va scandaliza multă lume. Precum știu și faptul că se vor relua toate acuzațiile de serviciu și denigrările împotriva mea. Dar nu pot rămâne indiferent față de faptul că țara se duce de râpă, iar cei care se consideră elită, se bălăcesc în mlaștina liberalismului și a religiei drepturilor omului. Știu că inerția de gândire este greu de depășit. Precum știu că a merge cu un pas înaintea altora este o ocupație ingrată, care nu aduce elogii, ci dimpotrivă, blamări. Însă vreau să închei cu o paralelă existentă între momentul istoric de azi și cel de la sfârșiturile URSS.
Încremenirea în proiectul globalist de astăzi îmi amintește în mod izbitor de înțepenirea în proiectul comunist, care s-a menținut în mediul elitei de atunci între anii 1985-1991. Deși noua politică a lui Gorbaciov proclamaseră o anume deschidere, cunoscută cu cei doi termeni cheie ”Perestroika” (reformare) și ”Glasnost” (libertatea cuvântului), erau admise doar luările de cuvânt publice în limitele doctrinei oficiale, adică a unui soi de marxism reformat, cu Lenin ca far suprem și cu rolul conducător al Partidului Comunist imuabil. Cei care erau percepuți de marele public drept lideri, ”monștri sacri”, scriitorii, elitele, ”intelectualii” rămâneau tributarii acestei capcane ideologice. Cei mai mulți din oportunism, alții din simplă prostie. ”Comunismul cu față umană” era la ordinea zilei. Iar noi, cei care îndrăznisem să contestăm regimul, să respingem marxismul, să cerem interzicerea Partidului Comunist, a KGB-ului și retragerea Armatei Sovietice de pe teritoriul nostru eram priviți ca niște demenți sau, mai rău, provocatori. În acel moment astral al istoriei noastre, ”bărbații neamului”, maeștrii artei locale, dar și ai autolustrurii, s-au dovedit a fi și fricoși, și naivi, și lipsiți de clarviziune.
Astăzi istoria se repetă. Apropo, deja am reușit să primesc și niște reproșuri. Cum adică fără NATO? Cum să ieșim din UE? Cum să abandonăm modelul occidental? Păi ce să facem? Să revenim la comunism? Vrei să ni se reproșeze că suntem cu rușii?
Anume în asta și rezidă impasul intelectual în care s-au pomenit unii lideri de opinie de azi. Lipsa de imaginație se suprapune pe lipsa de cunoștințe temeinice, iar cele două sunt agravate de elementara lipsă de curaj. Căci despre lipsa de spirit de sacrificiu nici nu e cazul să mai vorbim într-o societate liberală, moleșită, devitalizată, demasculinizată, prăbușită în cloaca hedonismului și în a mediocrității.
Dar, vorba veche, nu aduce anul ce aduce ceasul.
