Continuând subiectul pe care l-am schițat astăzi în cele două filmulețe prin care încercam să răspund la starea de nedumerire sau poate de alarmă în care se află unii dintre prietenii mei conservatori din Țară, aș mai creiona aici câteva idei.
Lumea acestui moment istoric este cuprinsă de o fierbere cu totul aparte. E o mișcare aparent haotică, spasmodică sau poate mai exact agonică. Dincolo de spectacolul zgomotos, produs de civilizația artificială a orașului planetar, care se obstinează să ne mențină într-o stare de voioșie, în care ”a gândi pozitiv” înseamnă a pierde însușirea de bază a omului de a contempla cu sobrietate lumea, insul de azi, atunci când se pomenește deconectat de la vacarmul banalității cotidiene, cade într-o stare de profundă anxietate.
Această neliniște vecină cu panica existențială se manifestă ca o profundă mahmureală. Ea persistă îndelung, deoarece omul dezvrăjit și-a revenit din fascinația indusă de spiritul histrionic al teatrului de păpuși diforme. Dezgustându-se de comandamentul capitalismului seducției de a se simți bine, de a cultiva o vioiciune sporită care anulează orice reflecție coerentă, el caută repere care să îl readucă în armonie cu lumea din jur.
Aici intervine nevoia de a reveni la practica creștină, care să-i redea sentimentul împlinirii, să-i limpezească optica asupra vieții și să-i alunge aprehensiunile ce l-au dominat obsesiv. Astfel, abandonarea falsei normalități a lumii de azi devine un fapt împlinit. Însă percepția noastră asupra comuniunii cu Hristos este deseori viciată de cultură, fiind mijlocită de rațiune și prezentându-se mai curând ca un exercițiu intelectual din zona meditației filosofice. Mintea prevalează asupra inimii, iar asta nu ne poate reda nici starea de împlinire, nici de liniște sufletească.
Oricât ne-am strădui să reintrăm în albia tradiției ancestrale, viermele vremurilor sumbre ale Modernității ne roade neîncetat. Pentru a depăși această frământare lăuntrică devastatoare trebuie să privim realitatea de azi ca pe un dat, să o vedem așa cum e, în toată degradarea ei spirituală și civilizațională.
Nedreptățile care se lățesc peste noi din cauza unor guvernări venale și obtuze nu ne lasă impasibili, afectându-se profund capacitatea de a ne afla într-o stare de armonie și echilibru cu lumea ca și creație a lui Dumnezeu. Și atunci ne avântăm în căutarea unor soluții politice pentru niște probleme de ordin spiritual.
Astfel zis, într-o lume aspirituală, strivită de materialitate, aplatizată, deconectată de la cer nu poate fi construită o strategie politică operantă și nici nu există șanse de a crea organizații politice viabile, în stare să-și asume scopuri superioare și o misiune istorică ce ar aspira la înălțarea spre dimensinea transistorică. Între aspirația spre culmile celeste și tentația unor bucurii terestre omul de azi preferă opțiunea de a fi ca toată lumea și de a rămâne în starea de prăbușire iremediabilă. Avântul spre transgresarea paradigmei dominante îi este străină cu desăvârșire.
Anticivilizația de azi este una prin excelență ginecocratică, matriarhală, feministă. Mofturile femeii viciate de cutumele societății de consum împing bărbatul spre respingerea lui ”a fi” în favoarea lui ”a avea”. Anume asta este esența capitalismului liberal. Iar otrava societății de piața a pulverizat orice formă de stabilitate, permanență, constanță, loialitate. Suntem versatili, circumstanțiali, incapabili de a cultiva relații durabile, individualismul fiind termenul aproximativ ce redă disoluția organicității și a solidității lumii de azi. Viața a devenit lichidă (Z. Baumann), formele odinioară solide se lichefiază, curg, se preling în neant ca ceasurile lui Dali.
Destructurarea, demantelarea, descompunerea lumii de azi e o evidență izbitoare. Gravitatea acestei stări de putrefacție este fără precedent în istorie. Inversarea tuturor valorilor ca operă demonică triumfă sub privirile neputincioase ale unei lumi care a uitat rosturile sacrificiului ca soluție practică de afirmare a credinței religioase și de rezolvare a unor probleme politice majore.
Omul de azi apare ca o ființă pipernicită, lașă, comodă, domesticită, lipsită de aspirații majore și de gesturi superioare. În aceste condiții a încerca să construiești o mișcare politică durabilă ar fi dovada unei profunde naivități. La fel de nepotrivit ar fi să râvnim crearea unui grup de elită care ar putea articula un mesaj puternic, în stare să trezească din letargie masele. Iar cine se menține în sistemul de coordonate pervers al democrației de masă vădește o totală neînțelegere a felului cum este clădit acest tip de societate și cum funcționează mecanismele ei.
Acum este vremea cultivării unui spirit de analiză, ce izvorăște din starea de contemplare autentică, pe care o poate încerca doar cel ce a izbutit să-și conecteze imaginația la lumea dinainte de Modernitate și să aspire la un salt civilizațional ce ar surmonta hiatusul istoric survenit odată cu dezvrăjirea lumii și căderea în materialitate.
Suntem în fața unei răspântii. Sfârșitul lumii și sfârșitul acestei lumi. În ambele cazuri e loc pentru un optimism superior. Prima opțiune, dacă e cumva în curs de desfășurare, trebuie să ne găsească pregătiți, în stare de veghe, asemeni unui soldat care se află la post.
Cea de-a doua, dacă Dumnezeu îngăduie să se îndeplinească, presupune distrugerea radicală a ordinii lumii de azi. Iar aici fără război nu putem renaște. Balaurul lumii moderne poate fi răpus doar prin asumarea stării de război ca stare de normalitate. Chinurile nașterii unei lumi noi vor fi dureroase, cu sânge și sacrificii, cu reapariția în istorie a Bărbatului care are datoria sacră de a răpune Negustorul și de a reclădi verticala spre cer. În focul mistuitor care va nimici lumea de azi stă să apară în statura lor de uriași sfântul și eroul. Ambele modele nu pot apărea decât în condiții limită.
Lumea de mâine nu poate fi o continuare a lumii de azi. Ea poate fi clădită doar pe ruinele lumii de azi.
