Anume acest vers vibrant, cutremurător, sublim și dătător de speranță a unui luptător care nu se împacă nici mort cu propria înfrângere mi-a venit în minte atunci când citeam, cu o întârziere de exact doi ani, articolul lui Mihai Șerban “Am avut un vis”[1]. Consonanța între starea lui Mihai Șerban și cea a lui Radu Gyr este una care merge până la o armonie perfectă. Deși cei doi își transmit mesajul cu instrumente de comunicare diferite, și totuși complementare. Unul vorbește cu gură de poet al creștinismului militant, al Bisericii Luptătoare de la înălțimile celeste ale poeziei ce se învecinează cu rugăciunea, celălalt ni se adresează cu instrumentele unui erudit și fin critic social, valoarea căruia n-ar fi atât de prețioasă dacă n-ar fi produsul unei trăiri vulcanice, tumultuoase, radicale, fără rest. Acum un sfert de veac scriam despre Radu Gyr că el n-are nevoie de Premiul Nobel, nici de alte distincții ce i-ar recunoaște valoarea. El a fost condamnat la moarte pentru o poezie[2].
Prin Radu Gyr Duhul Sfânt le vorbește românilor despre cea mai importanță virtute a unui om, spiritul de jertfă. Însă ceea ce îl distinge pe Gyr de ceilalți mari poeți ai neamului nostru este talentul lui cu totul singular de a transforma o înfrângere de azi într-o biruință de mâine. Căpitanul și Legiunea lui de camarazi a lăsat o dâră luminoasă pe cerul Neamului, spre care își ațintește privirea și râvna orice supraviețuitor al holocaustului comunist și al celui capitalist ce i-a urmat. De sub molozul vremurilor de azi, care a transformat în dărâmături orice sentiment înălțător, orice temeritate bărbătească, orice facultate de analiză profundă și complexă a epocii, figura lui Mihai Șerban se profilează vertical, cu privirea ațintită spre Patria celestă și cu picioarele strâns înfipte în pământul Patriei terestre.
Mihai Șerban este o voce singulară care distonează izbitor cu mediul năclăit, anost și năbădăios al naționalismului de carton, redundant și provincial. Însușindu-și temeinic adevărata istorie și cultură românească, Mihai Șerban este perfect conectat la gândirea critică europeană de azi, reușind să absoarbă un volum impresionant de lecturi, citind cărțile de marilor disidenți din Europa de Vest. Anume această calitate îl distinge în mod izbitor pe el de mai toți ceilalți mânuitori de condei și emițători de mesaje politice din România de azi. Textele lui biciuiesc și satirizează oamenii de paie cu pretenții de naționaliști, care s-au plodit rău de tot în ultimele trei decenii, provenind direct din național-comunismul ceaușist, ateu și găunos. El observă fără greș perorațiile caragialești, zgomotoase, de o stridență enervantă ale “românilor verzi”, prăbușiți iremediabil în groapa mediocrității și a inadecvării la ziua de azi, incapabili să țină pasul cu marile transformări mondiale. Privirea lui atentă și necruțătoare prinde cu ușurință impostura, carierismul și obediența discursului conformist al victimelor “corectitudinii politice”, erijat în straie de opoziție ireconciliabilă, dar perfect convenabilă Sistemului.
Spargerea tiparelor, sfidarea falselor autorități, detronarea impostorilor este specialitatea casei pentru Mihai Șerban. Având un stil de o concizie și expresivitate exemplară, el reușește să creioneze cu maximă precizie starea lumii de azi, ca și starea deplorabilă a României, răpuse, învinse, devitalizate, împinse spre pierzanie. Discursul metapolitic articulat de el este ca iarba de leac pentru cei care nu și-au pierdut nici nădejdea, și nici setea de luptă pentru România eternă. Diagnosticul formulat de către Mihai Șerban este de o valoare deosebită, deoarece spulberă orice iluzie și dinamitează orice construct intelectual cu pretenții de opoziție, lansat de către “idioții utili” ai regimului de ocupație de la București, care e afiliat centrelor de comandă globaliste. Paradigma liberală, reveriile europeiste, oportunismul atlantist, febrilitatea electoralistă, imbecilitatea legalistă ― toate acestea sunt arătate în întreaga lor goliciune ca niște capcane urzite de cercurile oculte bazate în Vest. Anume acestea își exercită dominația nestingherită asupra unui popor ce și-a pierdut reperele majore, acceptând condiția de populație strivită intelectual și volitiv ca urmare a aplicării unor sofisticate inginerii sociale și strategii de control.
Oricâtă mahnă și suferință ar transpare din textele lui Mihai Șerban, acesta n-ar putea renunța niciodată la demersul său gazetăresc, la rostirea adevărului în toată duritatea lui. Nu pot decât să salut efortul camaradului meu de peste munți de a lupta cu ispita renunțării și cu capcana inutilității propriului efort. Dimpotrivă, cu cât mai inertă, mai opacă și mai puțin receptivă la mesajul nostru pare a fi lumea, cu atât mai mult vom insista în munca noastră de trezire a unei noi elite politice. Altfel, viața limitată doar la universul mic-burghez al familiei și al grijilor minore ne-ar lipsi de bucuria unor trăiri superioare și riscuri dătătoare de satisfacție.
Frate Mihai, închei aceste rânduri tot cu profeticul nostru Radu Gyr, care știe ca nimeni altul cum să îndemne bărbații să se ridice în picioare ori de câte ori vor cădea, rămânând fideli vocației de războinici: “Sus ne-așteaptă vulturii în ciocuri/Cu cununa spațiilor sfinte”[3].
