În lumina legilor internaționale, statele sunt în exclusivitate suverane, mai presus de zona politică, economică, culturală și socială. Această realitate este potrivită generării drepturilor comune și îndatoririlor pentru statele care se manifestă în mod profund pentru o coexistență pașnică între popoare, indiferent de sistemele pe care le dezvoltă individual în cadrul celor 3 tipuri de drepturi pe care Declarația universala a drepturilor omului le prezintă ca pe niște drepturi indispensabile: economice, culturale și sociale. Acestea, împreună cu drepturile politice, integrează dreptul de autodeterminare, aceasta garantând protecția demnității inerente persoanei umane.
În particular, conformitatea cu principiile identității fiecărui popor este în joc, precum și independența, și exercițiul liber al suveranității a fiecărui stat în contextul în care ține de fiecare societate politica să definească, fără interferențe externe, structurarea comunității și a puterii politice în cadrul setului de elemente constituționale de bază și complementare ale statului. Aceste elemente, la rândul lor, pot fi împărțite în două domenii majore: pe de o parte cele ce țin de organizarea politică și care alcătuiesc așa-numitul sistem politic, iar pe de altă parte, cele referitoare la noțiunea de principiu social sau stat social, care corespunde ideii de “responsabilitate publica pentru promovarea dezvoltării economice, sociale și culturale”.
Deși parțial autonom ― până la punctul în care putem vorbi de structura (organizarea) economică, structura socială și structura culturală ― fiecare dintre aceste sisteme funcționând într-o relație de interdependență cu celelalte, deci absența unuia dintre ele afectează existența întregului sistem în care este situat ca parte (a statului) și care constituie statul. Identitatea unică a fiecărui stat este atribuită în baza unor caracteristici, prin urmare justifică faptul ca fiecare actor statal decide în mod independent caracteristicile sistemelor sale politice, economice, sociale și culturale, deși întotdeauna sub rezerva limitărilor impuse de setul de principii comune ale întregii umanități.
Pe scurt, mai mult decât un drept recunoscut de state ca o entitate politică, exercitarea suveranității într-un mod liber și independent, în vederea determinării autentice a sistemelor lor politice, economice, culturale și sociale constituie o cerință pentru a asigura garanția minimă a protecției demnității persoanei umane și a autodeterminării popoarelor. Interferența care se manifestă în domeniile politic, economic, social și cultural ale statului se încadrează în primul rând în domeniul drepturilor omului și afectează protecția lor, punând sub semnul întrebării urmărirea celui mai elementar principiu al dreptului internațional consacrat în articolul 1 al UDHR (Declarația Universala a Drepturilor Omului): principiul egalității în demnitate și drepturi între toate ființele umane.
Toate domeniile sistemului politic sunt definite de către fiecare stat în funcție de caracteristicile sale și ca un corolar al exercitării de către popor a principiului autodeterminării. Modificarea sau schimbarea oricăruia dintre aceste elemente prin influență sau intervenție din exterior afectează drepturile suverane ale poporului unui stat, fiind, prin urmare, considerate o modificare anormala a dreptului constituțional.
Cu privire la sistemul economic, este important să se ia în considerare faptul că prin Rezoluția 3281 (XXIX) din 12 decembrie 1974, Adunarea Generală a adoptat Carta drepturilor și obligațiilor economice ale statelor. Prin acest instrument, articolul 1 consacră “dreptul inalienabil și suveran” al oricărui stat de a “alege sistemul lor economic, precum și sistemele lor politic, social și cultural în conformitate cu voința popoarelor lor, fără nici o formă de interferență externă, constrângere sau amenințare”. În special la nivel economic, această Cartă, care a codificat și dezvoltat norme general acceptate în relațiile economice internaționale, a recunoscut tuturor statelor: dreptul de a adopta structura economică pe care ele o consideră cea mai potrivită cu realitățile lor; dreptul de a trata proprietatea privată în conformitate cu interesul public stabilit; supunerea investițiilor străine legislației interne a statului și interzicerea ingerinței companiilor multinaționale în afacerile interne ale statelor.
Este, de asemenea, un drept exclusiv al statelor de a utiliza și dispune de toate bogățiile lor, resursele naturale și activitățile economice.
În plus, în cadrul dreptului de a participa la comerțul internațional și alte forme de cooperare economică, toate statele sunt libere să aleagă formele de organizare ale relațiilor lor economice și să încheie acorduri cu lumea exterioară fără a fi discriminate din cauza alegerilor pe care le fac. De asemenea, ține de fiecare stat să decidă asupra condițiilor în care se pun în aplicare reformele sociale și economice care favorizează participarea populației la procesul de dezvoltare economică internă.
În ceea ce privește sistemul cultural al statului, este o recunoaștere a importanței culturii ca parte a identității poporului și a diversității culturale ca un corolar al multiplicității popoarelor care locuiesc în state diferite, în contextul în care UNESCO a jucat un rol fundamental în răspândirea protecției diversității culturale ca o reflectare a demnității persoanei umane. Prin urmare, este în joc necesitatea de a proteja și păstra independența, integritatea și diversitatea culturilor și sistemelor educaționale ale statelor membre ale ONU, așa cum este prevăzut în Constituția UNESCO.
Ca urmare a angajamentului oamenilor de a atinge aceste obiective, Declarația mondială privind politicile culturale din 1982 afirmă inseparabilitatea dintre identitatea culturală și diversitate. Acțiunile care conduc la omogenizare sau la reducerea eterogenizării culturale prezintă un risc pentru demnitatea umană, deoarece ascendența unei culturi de către alta este susceptibila să conducă la manipularea identității unui popor, punând astfel minorități și egalitate între toate ființele umane.
De fapt, așa cum este consacrat în Declarația de Principii a Cooperării Culturale Internaționale din 4 noiembrie 1966, “fiecare cultură are o demnitate și valoare care trebuie respectate și păstrate” și “fiecare popor are dreptul și datoria de a-și dezvolta propria cultură”. De asemenea, Declarația privind Rasa și Prejudecățile rasiale din 27 noiembrie 1978 stabilește că diversitatea culturală oferă oamenilor afirmația egalității în drepturi și obligații față de ceilalți, precum și respectul tuturor pentru propria identitate culturală și pentru dezvoltarea vieții sale culturale distincte în contexte naționale și internaționale.
Așa cum stabilește Rezoluția Adunării Generale 62/155 din 18 decembrie 2007, “toate drepturile omului sunt universale, indivizibile, interdependente și interconectate” și fiecare cultură are o demnitate și valoare similare celorlalte, prin urmare, pluralismul prin respectarea diversității culturale constituie recunoașterea egalității între toate popoarele și contribuie la pacea globală prin înțelegerea și acceptarea diversității. Aceasta abordare urmează orientarea adoptată de Adunarea Generala in Rezoluția ei 3148 (XXVIII) din 14 decembrie 1973, în preambulul căreia se afirmă că “dreptul suveran al fiecărui stat de a afirma și de a pune în aplicare, în conformitate cu condițiile sale și cu cerințele naționale, politici și măsuri care conduc la promovarea valorilor sale culturale și a patrimoniului național”.
Prin urmare, acțiunile din afară care sunt susceptibile de a schimba identitatea sau aspectele culturale ale unui popor nu sunt factori naturali de transformare, interferând, astfel, cu maturizarea și proiectarea caracteristicilor care fac din fiecare popor un grup social unic în cele mai variate manifestări, nu numai proprietatea culturală, ci și modurile de viață și valorile morale. Astfel, orice act extern care ar putea fi reflectat în cultura unui popor compromite “valoarea și demnitatea fiecărei culturi”, care, alături de capacitatea de a le păstra și dezvolta, sunt recunoscute ca “un drept fundamental al tuturor țărilor și popoarelor”.
În sfârșit, sistemul social constă în modul de “acțiune directă și indirectă a ființelor umane între ele”, în care societatea corespunde “unei rețete complexe de subsisteme interdependente și interconectate, fiecare dintre ele constituind în sine un alt sistem social autentic”. Prin urmare, nu vorbim de un sistem social, ci de sisteme sociale, având în vedere multiplicitatea dinamicilor reflectate în diferitele forme de interacțiuni umane, și anume, prin relații de prietenie, profesionale, de familie și de altă natură, inclusiv în domeniile sportului, educației, economiei și dreptului.
Prin urmare, sistemele sociale țin de caracteristicile unui popor, în special de particularitățile culturale, economice și politice, toate aceste sisteme interacționând ca parte a unui sistem. Protecția și rolul fiecărui sistem social, întrucât sunt esențiale pentru mutarea și consolidarea identității unui stat, sunt, la fel ca celelalte sisteme menționate mai sus, protejate împotriva oricărei dinamici sau inițiative de interferența forțată neautorizata sau ascunsa din partea unor actori străinii procesului normal al evoluției sale.
In cele din urma, după cum a subliniat Rezoluția 2542 (XXIV) a Adunării Generale din 11 decembrie 1969, popoarele sunt recunoscute ca având dreptul la dezvoltare sociala, un drept pe care sunt responsabile să îl exercite, exclusiv, fără interferența din partea terțelor părți și fără ambiții imperialiste care promovează universalizarea valorilor, principiilor și dinamicilor.
