Lașitatea nu este o faptă, o situație temporară, un episod din viața unui om, ci condiția lui radicală. Lașitatea este un fel de a fi, un dat imuabil care nu se schimbă niciodată. Este o trăsătură caracterială fundamentală, racordată la antropologia unui grup uman. Situația în care ne aflăm și lipsa de susținere onestă venită din România față de cazul Iurie Roșca nu poate fi trecută cu vederea! Există legături fatale între situația generală din țară și caracterul colectiv al românilor în general.
Iurie Roșca a activat în interiorul nuclear al curentului antiglobalist, ajutând de-a lungul anilor la trezirea și salvarea a mii de oameni, dacă nu chiar milioane. Pe timpuri liniștite, până înainte de preludiul injecției letale, când miza dizidenței nu presupunea vreun risc social major, Iurie Roșca a dăruit momente frățești unor figuri mai mult sau mai puțin cunoscute, care au profitat sub o formă sau alta de notorietatea asocierii cu el. Unii s-au ridicat, au crescut în analiză, s-au împlinit. Alții au înghițit în sec, s-au cantonat definitiv în condiția lor primitivă. Însă interesul colectiv al celor care s-au strâns precum lupii în preajma lui Iurie Roșca era unul perfid, se urmărea ”normalizarea”, domesticirea intelectualului și a omului politic basarabean, pentru ca în final să se ajungă la rezolvarea ecuației (NATO!) "Basarabia e România !" în cheie bucureșteană, colonizatoare, astfel inițiindu-se finalitatea urmărită acum de Maia Sandu și U.E.
De când activez în tabăra pensionarilor antiglobaliști, m-am apropriat periculos de mult de gândirea reducționistă neo-socialistă. Este un microcosm ciudat, în care activează majoritatea naționaliștilor, ființe perfecte, care au răspuns la orice, care n-au greșit niciodată în viața lor și care n-au oscilat în analiză de la Mihai Viteazul încoace. Este un univers paralel care suferă cumplit pentru țară, regretând vremurile când colaborau cu sistemul. Acum primesc perfuzii cu pensii babane, uneori speciale. Sunt foști militari, profesori universitari, bugetari, foști și actuali paraziți, care scuipă cu emfază și ură de clasă peste tinerii care nu-și mai găsesc un rost existențial în toxica lor moștenire. Tot felul de lingăi cacoșizi care s-au învârtit o viață întreagă precum giruetele, dând lecții de viață întregului univers ca să sfârșească cu patru doze Pfizer, înfipte direct în spaima lor de moarte și în mintea opacă de atâta erudiție! Cam asta mai pot senilii noștri titani ai naționalismului de sorginte revoluționară franceză. În cazul acestor corifei omniscienți și infailibili decrepitudinea nu e neapărat efectul vârstei, ci mai curând al condiției intelectuale. Maxima lor performanță se reduce la clănțănitul din proteze în drum spre urnele de vot în sprijinul AUR...
Recunosc că n-am înțeles niciodată judecățile de valoare ale conaționalilor mei de buletin. Adevărul este că marea majoritate a naționaliștilor din România eludează eșecul integrării europene și, tot din lașitate, dacă s-ar putea, ar vrea să agațe și Basarabia spre sfârșitul vieții lor. În etapa Covid lașitatea i-a împins la strategia amalgamului total, criticând forma aplicației pe plan pseudo-legal, însă validând integral agenda vaccinurilor obligatorii pentru copii... Ei și-ar pune singuri lanțul la gât, și-ar vinde și copiii, numai să-și poată ridica în continuare indemnizațiile.
Apoi a început aplicația din Ucraina și toți cățeii s-au întors la cușcă să lingă osul atlantisto-sionist. Și iată că genocidul antisemit din Palestina ocupată a venit să cimenteze definitiv mormântul conștiinței oricărui sentiment de justiție față de soarta lui Iurie Roșca. Pur și simplu naționaliștii au suferit o până generalizată de curent. Când s-au solidarizat cu Vasile I. Zărnescu, au făcut-o din interes de grup, a fost vorba despre o solidaritate neo-socialistă. Au fost speriați că dacă-l agață pe Vasile Zărnescu, urmează ei și rămân fără privilegiile colaborării. E un fel de solidaritate de clasă, nu au existat reflexe profund morale, a fost vorba despre facturi, ciorbe și proteze...
Iurie Roșca mai are un motiv de a fi privit cu rezerve de către naționaliștii cu patalama de la București. El nu confundă Neamul cu Statul, nici nomenclatura clericală cu Biserica. În plus, el se face vinovat de sincronizarea cu marile personalități din întreaga lume, care reprezintă adevărata lamură a intelectualilor din rezistența antiglobalistă. Deprovinicializarea lui Iurie Roșca n-a însemnat renunțarea la propriul neam, ci abandonarea iluziilor entocentriste de sorginte masonică și decriptarea stării lumii de azi. Iurie Roșca îi complexează pe retardații scufundați în universul paseist și bucolic prin anvergura analizelor sale, care nu se rup de la solul național, ci doar se înalță la abordări holistice inaccesibile fosilelor locale.
Acum, când indezirabilul disident și autorul de profundă vocație creștină riscă să fie suprimat, cei care tac se fac complici la anihilarea lui.
I-aș întreba doar atât: câte trădări credeți că v-au mai rămas până la ultimul act?
P.S.: Desigur, vedem pe rețelele de socializare o nesfârșită și sinceră susținere și apreciere a lui Iurie Roșca din partea oamenilor fără notorietate publică. Ce discrepanță uriașă este între omul de bun simț și cei care au un nume sonor, dar un suflet găunos! Discrepanță pe care o regăsim și între țara reală, poporul profund și așa-zisa clasă politică…