Lui Iurie Roșca i se aplică justiția europeană pe “model românesc”

Doar despre dosarul politic ce îi este instrumentat, Iurie Roșca a publicat pe canalul său Telegram^[1] cinci clipuri video de aproximativ 20-25 minute fiecare. La acestea se adaugă mai multe intervenții colaterale, fie din partea avocatului său, Iulian Rusanovschi (aici^[2] și aici), fie din partea unor persoane care cunosc împrejurările concrete ale cauzei. La acestea se adaugă și o emisiune difuzată cu câteva zile în urmă la postul românesc de televiziune Global News TV, găzduită de jurnalistul Marvin Calistrat Atudorei, emisiune la care am participat în trena lui Iurie Roșca și a avocatului său.

Aceste înregistrări video vin să justifice îndemnul la rugăciune^[3] pe care l-am preluat într-un articol anterior și să explice contextul care califică procedura judiciară ca fiind un act de persecutare politică.

Vă îndemn să parcurgeți aceste clipuri, în ipoteza în care nu ați făcut-o deja, întrucât gestul minim de solidarizare cu o personă nedreptățită presupune dispoziția de a-i auzi vocea și argumentele cu care se apără.

În emisiunea din urmă am lansat ipoteza proprie că toate contradicțiile/inadvertențele din dosarul lui Iurie Roșca, la care s-a făcut referire în mod repetat în emisiune și în clipurile precedente, pot fi explicate prin faptul că acuzația de trafic de influență a reprezentat doar un vehicul temporar pentru procuratură, un instrument care să justifice doar punerea lui Iurie Roșca sub supraveghere (filaj și supravegherea contactelor sociale, interceptarea comunicațiilor electronice, divulgarea datelor financiare etc), nu și trimiterea sa în judecată pentru această infracțiune. Cred că s-a urmărit ca în urma supravegherii tehnice lui Iurie Roșca și apropiaților săi să le fie instrumentat un (alt) dosar de competența parchetului anticorupție care să fie actualizat sub aspectul acuzațiilor, și care să justifice eventuale măsuri preventive imediate.

Care a fost scopul denunțului?

Cu alte cuvinte, menirea denunțului inițial privind fapte din anul 2009, menirea delegării unui număr atât de mare de procurori și polițiști, precum și întârzierea actelor de cercetare penală efectuate în 2017-2018, îmi spun că acuzația a avut drept scop inițial doar obținerea unui mandat de supraveghere atentă a tuturor aspectelor vieții și activității lui Iurie Roșca. S-a presupus că în urma supravegherii sale îndelungate și de detaliu i se vor putea genera alte acuzații penale, poate chiar surprinse în flagrant, astfel cum reiese din evidența actelor de filaj din dosarul de urmărire penală.

Am speculat că delegarea unui număr atât de mare de procurori și polițiști judiciari nu poate fi explicată altfel decât prin intenția procurorului de caz de a ancheta și inculpa un număr mare de persoane, ordonanța de delegare făcând vorbire despre complexitatea deosebită a cauzei, semn că între intenția inițială a procurorului de caz și actul de inculpare există diferențe substanțiale, dat fiind că speța care a ajuns în instanță vizează un singur inculpat și o singură infracțiune.

De ce au fost supravegheați apropiații lui Iurie Roșca?

După cum reiese din dosarul de urmărire penală Iurie Roșca, familia sa și apropiații săi au fost ținuți sub strictă supraveghere tehnică pentru o perioadă îndelungată, la dosarul de urmărire penală fiind atașate piese operative care vizează aspecte ale vieții intime fără legătură cu cauza. Deși neinițiații nu înțeleg semnificația unor acte de cercetare penală fără legătură cu actul de inculpare, voi încerca să ofer în cele ce urmează lămuririle pe care nu am reușit să le aduc în timpul emisiunii, lămuriri despre care am fost întrebat ulterior.

Răspunsul scurt la întrebarea din subtitlu este că s-a încercat antrenarea lor în cauza penală, fie ca martori, fie chiar ca denunțători dacă procurorii i-ar fi presat să procedeze în acest fel. Accentuez că această susținere nu este una gratuită, dimpotrivă, este substanțiată de faptul că procuroul de caz, domnul Mihail Ivanov a fost acuzat de superiorii săi că a obținut anterior probe prin constrângere^[4].

O paranteză necesară

Precizez că explicațiile pe care le aduc cititorilor parvin din partea unui admirator al domnului Iurie Roșca și a activității sale de peste ani pe care am urmărit-o cu atenție și cu crescută prudență și scepticism, dată fiind propaganda calomnioasă la care a fost/este supus. Finalmente, forța morală a consecvenței poziționărilor sale pe de o parte, dar și superficialitatea și vădita reaua-credință a detractorilor săi pe de alta, m-au angajat în apărarea deschisă a domniei sale; așadar țineți cont de subiectivitatea aferentă.

În același timp însă, explicațiile pe care le ofer parvin din partea unui grefier de drept penal cu peste 14 ani vechime în toate departamentele instanțelor românești, inclusiv în funcții de conducere, grefier specializat în participarea la judecarea infracțiunilor de corupție și de crimă organizată, cu o vechime nemijlocită și continuă în această specializare de peste cinci ani; totodată, din partea unui lider sindical al grefierilor din circumscripția Curții de Apel Iași, atât a celor din instanțe cât și a celor din parchete. Fără a insista mai mult, pretind că am cunoștință din interior despre practica judiciară a anticorupției și despre cum arată cu exactitate serviciul public al justiției în general și justiția penală în special.

Ce legătură este între justiția română și cea basarabeană?

Îndrăznesc să formulez speculațiile următoare cu referire la justiția penală din Republica Moldova întrucât recunosc de departe “modelul românesc” al anticorupției astfel cum acesta a fost devoalat publicului în ultimii ani. Iar când mă refer la modelul românesc, nu am în vedere doar elementele de procedură penală și de tactică criminalistică asupra cărora voi insista mai jos, ci și elementele de sociologie judiciară comune dosarului lui Iurie Roșca și celor mai cunoscute abuzuri din justiția română.

De pildă, la ultimul termen de judecată Iurie Roșca a fost filmat și tracasat de persoane cunoscute în Republica Moldova ca jucând rolul publicului justițiar, persoane care proferează invective și acuzații menite să inoculeze (tele)spectatorilor necesara indignare față de persoana inculpatului, să jaloneze reperele mediatice ale oprobiului public, ale disprețului celor mulți față de cel dedat justiției. În România acest roluri au fost multă vreme jucate de persoane precum Mălin Bot sau Marian Ceaușescu, printre mulți alții. Şi Republica Moldova își cultivă propria faună grantofagă, ongistă.

Imaginea simbol a justiției televizate românești. Prin această imagine nu compar persoanele, ci evidențiez metodele.

Alte similitudini?

Comunicatele de presă care pregătesc macularea reputației victimei au fost des întâlnite în justiția română, fiind însoțite de “scurgeri din dosare”^[5], iar acestea au răspuns unor așteptări interne ale parchetului anticorupție. Chiar procurorul general Laura Kodruța Kovesi fu înregistrată cerându-le subalternilor, în mod imperios, să fie “înhățați” cei din dosarele grele^[6], să fie “decapat” premierul (Victor Ponta).

În chiar primul clip video, Iurie Roșca a dezvăluit că a primit confirmarea certă că dosarul său face parte din categoria “dosarelor de rezonanță publică”. Mai departe este descrisă aceeași metodologie de gestionare a dosarelor grele, a dosarelor cu caracter politic, pe care am văzut-o aplicată în România vreme îndelungată și mai încă.

Colaborarea între parchet și securiști transpare ca o altă similitudine, vestitele echipe ale binomului “SRI/DNA” regăsindu-se peste Prut în cazul executării supravegherii tehnice și a relațiilor privilegiate pe care procurorii anticorupție le întrețin cu cei de la conducerea SIS (cazul Mihail Ivanov/Sergiu Mițelescu).

Securiști uniți în cuget, simțiri și acțiuni de persecutare

Fac referire la acea conducere SIS care a închis siturile lui Iurie Roșca^[7] și a blocat accesul la cărțile și articolele scrise de acesta, materiale care, pentru mine, au fost decisive în străpungerea barajului de calomnii/minciuni despre Iurie Roșca și atunci când m-am pronunțat împotriva interzicerii dreptului lui Iurie Roșca de a intra în România^[8].

Între timp, justiția din România, într-o sentință care într-o patrie ne-securistă ar fi aruncat scena publică în aer, a constatat cu caracter definitiv și irevocabil că persecutarea lui Iurie Roșca de către Serviciul Român de Informații s-a întemeiat exclusiv pe caracterul indezirabil al convingerilor politice și socio-culturale exprimate de acesta^[9]. Deși SRI a secretizat documentația prin care l-a interzis pe Iurie Roșca (tertipul obișnuit prin care securiștii români evită tragerea la răspundere), magistratul român din cadrul Curții de Apel București, exasperat probabil de grozăvia abuzului, a dezvăluit direct în motivare nu conținutul secretizat al documentației, ci caracterul său cu totul neîntemeiat și nelegal, astfel cum l-a constatat în urma studierii actelor secrete.

Rămâne unul dintre misterele României europene cum de nu s-a sesizat din oficiu Procuratura Militară atunci când Curtea de Apel București constată definitiv și irevocabil că Iurie Roșca a făcut obiectul unor acte de persecuție politică/poliție politică săvârșite de conducerea Serviciului Român de Informații. E greu de înțeles cum nu s-a sesizat Comisia de control SRI din Parlamentul României sau, de ce nu, în raport de calitatea de fost vicepreședinte al Parlamentului din Republica Moldova, chiar plenul. Dacă ar fi fost vorba despre persecutarea politică a unui fost conducător al parlamentului(?) din Malta, Luxemburg ori San Marino, speculez ar fi explodat pe pereți deontologia în presa română. Dar, fiind vorba de Roșca Iurie, mucles.

Mucles și la Chișinău, acolo unde securiștii mențin cenzura publică integrală față de Iurie Roșca pentru că… “incitare la ură și război”, fără alte comentarii sau justificări, ori analize de incidență și de proporționalitate, pe termen nedeterminat. În adevăr însă, o fac pentru că Iurie Roșca incită la gândire critică și demasca minciuna europenistă a tehnocrației de tip Soros care a pus stăpânire pe Republica Moldova. Persecutându-l nelegal și nedrept pe Iurie Roșca, securiștii de aici și dincolo au făcut deja Unirea în ceea ce îi privește.

Ajungem la dosarul penal

Persecuțiile din partea securiștilor din ambele țări românești reprezintă contextul instrumentării cauzei penale privind pe inculpatul Iurie Roșca, acuzat de trafic de influență, constând în aceea că ar fi cerut, în anul 2009, un milion de euro (din care 220 000 pretins plătiți) de la denunțător, în schimbul cărora ar fi promis că va „convinge” judecători să se implice pentru influențarea unor decizii de judecată care aveau să-i salveze afacerea denunțătorului. Acestea sunt informațiile scurse “pe surse” în anul 2018 (persoane care l-au văzut pe Iurie Roșca intrând la CNA), către presa de limbă rămână din siajul securiștilor români^[10].

Proba corp-delict, o notă olografă pretins scrisă și semnată de Iurie Roșca, prin care s-ar adeveri primirea banilor “în scopul intermedierii/mijlocirii” către conducerea instanței vizate. Practic, vorbim despre o recunoaștere în scris despre încasarea banilor și despre intenția săvârșirii unor infracțiuni complementare celei de trafic de influență, recunoaștere scrisă pe care Iurie Roșca ar fi oferit-o denunțătorului. Proba a fost denunțată de Iurie Roșca ca fiind o plastografie (un fals scris de mână), dar pe care procuratura o susține ca veritabilă și expertizată grafologic.

Împrejurările cauzei

Estimp, aflăm că afacerile denunțătorului erau lichidate/în curs de lichidare la momentul presupusei oferte/plăți a banilor, că toate conturile bancare erau blocate, că nu existau și nu au existat sume atât de mari în conturile societății, că miza judiciară nu poate explica suma de un milion de euro (dincolo de determinarea variantei agravate a incriminării), că dosarele civile ce ar fi făcut obiectul intervențiilor erau deja soluționate definitiv și irevocabil, că revizuirea acestora era inadmisibilă de plano. Mai mult, denunțătorul ar fi o persoană de proastă reputație, inculpat și condamnat pentru infracțiuni cu caracter economic, folosit de procuratura anticorupție ca denunțător de serviciu în aproximativ 15 alte dosare care se află deja în instanță, în afara celor rămase la dospit în grefa procuraturii.

Adăugăm suplimentar că plastografiile olografe sunt cele mai la îndemână și mai uzuale falsuri documentare, costând în general o fracție infimă din suma nominal menționată ca fiind primită de inculpat, cu condiția ca plastografului să îi fie pus la dispoziție specimen original de studiu.

Celelalte probe?

Denunțul face vorbire despre vocația de martor a trei persoane ce ar putea confirma plata parțială către inculpat dar și sursa pretinselor sume plătite: soția denunțătorului, un partener de afaceri și contabila societății. Audiați în instanță, partenerul de afaceri respinge ferm atât ideea efectuării plății către inculpat cât și faptul că denunțătorul ar fi avut la dispoziție astfel de sume de bani. Identic, contabila societății audiată recent declară că în anul 2009 afacerile erau falimentare, conturile poprite, caseria goală, procesele pierdute definitiv. Valoarea bunurilor pretins vândute pentru a obține banii dați inculpatului nu pot reprezenta decât o fracție din suma pretins că a fost efectiv plătită. Situația personală a denunțătorului din acel moment ridică mari semne de întrebare privitor la capacitatea acestuia de a obține un beneficiu clar și viabil de pe urma mijlocirilor pretins plătite lui Iurie Roșca.

Cât contează buna reputație în procedura penală?

Deși cetățenii sunt egali în fața legilor, cuvântul acestora nu cântărește egal în fața judecătorilor. Acest truism este unul esențial în activitatea de judecată și este necesar să fie așa. Buna reputație reprezintă un concept central al dreptului, în funcție de care se apreciază credibilitatea unor susțineri, greutatea unor mărturii. Sub aspectul procedurii penale, procurorul nu poate da, pur și simplu, crezare oricui denunță pe oricine ci, întrucât trebuie să prezume nevinovăția, este obligat procedural să verifice existența faptei (cercetare in rem) înainte de a cerceta vinovăția bănuitului (cercetare in personam), moment în care trebuie să administreze probe atât în acuzarea cât și în apărarea inculpatului (mă rog, ar trebui să facă asta).

Atunci când există lacune mari în proba faptului ilicit și când procurorul se îndreaptă cu prioritate asupra persoanei bănuite, fără a face certă sub aspect criminalistic existența faptei, se naște o prezumție de părtinire sau de rea-credință în instrumentarea cauzei. Această atitudine este mai uzuală decât ne-ar plăcea să credem, fiind incriminată separat de codurile penale ca infracțiunea de represiune nedreaptă (procurorul pune nelegal în mișcare acțiunea penală sau trimite nelegal în judecată, ori dispune măsuri preventive fără respectarea legii penale).

Este procurorul Mihail Ivanov de rea-credință?

O astfel de bănuială rezonabilă se naște și în cazul dosarului lui Iurie Roșca din pricina faptului că martorii propuși de denunțător nu au fost audiați cu prioritate pentru a verifica și certifica susținerile denunțătorului, ci procurorul a trecut la cercetarea suspectului/bănuitului prin punerea sa de îndată sub filaj și supraveghere tehnică, efectuarea unei percheziții și pregătirea unui moment operativ (denunțătorul echipat cu aparatură de înregistrare audio-video a încercat o provocare a inculpatului).

Neverificarea faptică a susținerilor denunțătorului reprezintă principalul motiv pentru care în timpul emisiunii am afirmat că suspectez că procurorul a urmărit să folosească denunțul doar pentru a obține dreptul de a-l supraveghea pe Iurie Roșca și pe apropiații săi. Denunțul este formulat într-un mod extrem de riscant pentru denunțător (afirmând ca certă existența unor împrejurări ușor verificabile, propunând martori care să confirme susținerile sale, producând un înscris olograf) deoarece un procuror corect nu înaintează cu procedura de urmărire penală până nu verifică credibilitatea și viabilitatea susținerilor denunțătorului.

De ce audierea martorilor nu trebuia amânată pentru faza de cercetare judecătorească?

Dacă procurorul de caz ar fi audiat martorii propuși de denunțător, ar fi constatat chiar din acel moment procesual faptul că denunțătorul a mințit în privința unor împrejurări determinante și i-ar fi deschis dosar penal denunțătorului pentru comiterea infracțiunii de denunțare mincinoasă (inducerea în eroare a organelor judiciare).

Faptul că denunțul este formulat într-o modalitate atât de riscantă, fiind lipsit de baza factuală și dovedit neadevărat de la prima sa pipăire, sugerează o conivență între denunțător și procurorul de caz. Un denunțător care are experiență judiciară, care a avut calitatea de inculpat și de condamnat în alte dosare penale, cum este cazul denunțătorului nostru, nu ar fi riscat niciodată să facă un astfel de denunț în fața unui procuror corect.

Care este scopul denunțului mincinos?

Probele necesare pentru îndeplinirea succesivă a actelor de urmărire penală diferă în calitate și viabilitate față de probele necesare pentru condamnare. Pentru a se pronunța condamnarea inculpatului probele trebuie să dovedească existența faptei și vinovăția inculpatului “dincolo de orice bănuială” întrucât bănuiala în procesul penal se interpretează obligatoriu în favoarea inculpatului (ex: dacă nu e certitudine absolută că inculpatul a mers la piață în ziua x, legea îl obligă pe judecător să constate cu certitudine că inculpatul nu a mers la piață, chiar dacă din dosar ar reieși bănuiala rezonabilă contrară). Pentru condamnare este necesară certitudinea absolută, în vreme ce pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive, măsurilor asigurătorii, este necesară doar o bănuială rezonabilă.

Așadar, pentru obținerea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul trebuie să facă dovada unei bănuieli rezonabile că fapta există și că ar fi putut să fie săvârșită de inculpat, precum și că există motive temeinice că prin supraveghere pot fi obținute probe utile pentru aflarea adevărului.

Probe și argumente cât pentru o bănuială

Din acest unghi de vedere, modalitatea de formulare a denunțului pare anume aleasă să furnizeze judecătorului de instrucție toate acele argumente tranzitorii care l-ar obliga la avizarea supravegherii tehnice, căci iată, denunțătorul, sub riscul unui dosar penal pentru denunț calomnios, nu doar că produce probe – corp delict, ci și propune trei martori care, audiați ulterior, vor confirma susținerile inițiale. În mod obiectiv, judecătorul de instrucție nu poate respinge o astfel de solicitare.

Dacă în urma filajului și supravegherii tehnice ar fi rezultat alte infracțiuni, chiar flagrante, procurorul de caz s-ar fi sesizat cu privire la acestea actuale și ar fi clasat cauza inițială pe motiv că nu au putut fi adunate suficiente probe care să dovedească vinovăția “dincolo de orice bănuială”. Denunțătorul nu ar mai fi fost cercetat pentru denunț mincinos întrucât susținerile sale au determinat o bănuială dar nu și certitudinea necesară trimiterii în judecată, iar urmărirea penală ar fi încetat din motive neimputabile atât denunțătorului cât și procurorului de caz.

Care este rostul filajului apropiaților lui Iurie Roșca?

În România, scandalul anchetării fostului președinte al Consiliului Județean Prahova a făcut multă vreme obiectul senzaționalului mediatic. În cadrul unor anchete penale conduse de golani ajunși magistrați^[11], care au fost înregistrați audio de unul dintre inculpații forțați să fie și denunțători (inclusiv sub identitate falsă), urmărirea penală s-a extins și asupra familiei acestora. Speța nu este singulară ci relevă o metodă de lucru acuzată în multiple dosare. Soții, fiice, mame, au fost chemate să dea mărturie ca martori și, atunci când s-au prevalat de dreptul de a nu depune mărturie împotriva rudei apropiate, au fost presate cu acuzații de favorizare a infractorului sau de complicitate la săvârșirea infracțiunii. Presiunile au fost arareori principiale sau încadrabile în marja de severitate a anchetelor penale, scopul secundar fiind crearea unei presiuni psihice și morale zdrobitoare asupra soțului, tatălui, fratelui, cumnatului, care își vede întreaga familie trasă în jocuri judiciare imprevizibile.

Atașarea la dosarul cauzei a pieselor operative cu fiica domnului Iurie Roșca filată în anul 2018 pentru acuzații care îl vizau pe tatăl său pentru fapte presupus săvârșite în anul 2009 trădează intenția procuraturii de a o cita ca martor, instrument cheie de presiune întâlnit în practica anticorupției din România.

Pericolul mortal al momentului operativ

Procurorul este suveran în construirea acuzației penale și în anchetarea împrejurărilor premisă, așa încât odată citat martorul poate fi interogat despre aproape orice chestiune, inclusiv (mai ales) despre cele de natură personală, din trecut sau din prezent.

Însă martorul/martora poate fi audiată și strict cu privire la un moment operativ pe care procurorul îl pregătește din timp, de regulă cu scopul de a obține o confirmare a ipotezei criminalistice vizând împrejurări din trecut. Mai clar, chiar dacă nu există probe pentru o presupusă săvârșire a infracțiunii în anul 2009, procurorul poate determina în 2018, printr-un joc operativ, o recunoaștere post-factum.

Un astfel de tertip criminalistic este extrem de periculos pentru inculpați întrucât sunt foarte puțini cei care înțeleg cât de mare este controlul conversației pregătite în prealabil. În SUA, astfel de momente operative sunt prezumate a fi provocări (entrapment^[12]) din partea organelor judiciare și sunt acceptate cu foarte mare circumspecție. În România și în Republica Moldova, în principiu, interceptările astfel obținute nu pot conduce singure la condamnarea inculpaților. În practică însă, un moment de confuzie anume calculat și pregătit este adeseori interpretat ca o recunoaștere implicită a ipotezei criminalistice ( ex: inculpatul nu a negat, deci se poate prezuma că a primit banii).

Cum poate fi creată din nimic o falsă recunoaștere?

În dosarul de urmărire penală există un amănunt peste care Iurie Roșca a trecut fără să recunoască/înțeleagă semnificația sa majoră. Mă refer la momentul operativ când denunțătorul, mufat la tehnica de interceptare, a fost trimis să discute cu Iurie Roșca, aflat sub filaj împreună cu colaboratorii săi. Cine crede că pregătirea este exclusiv tehnică (montarea camerelor/microfoanelor) și că denunțătorul este trimis să se bâlbâie și să îndruge orice îi vine la gură, înseamnă că este copil la minte și nu pricepe miza pentru care se organizează un astfel de moment operativ.

Momentul ales pentru acest demers nu este întâmplător! Iurie Roșca putea fi abordat când era singur, când filma un clip pe stradă, când era la restaurant, la hotel, la treabă sau oricând altcândva procurorul ar fi considerat că sunt șansele cele mai mari pentru a determina un răspuns care să poată fi interpretat drept recunoaștere. A fost hotărâtă abordarea lui Iurie Roșca când era împreună cu colaboratorii săi din pricina faptului că este mult mai facilă menținerea controlului asupra conversației când sunt implicate mai multe persoane. Un dialog în doi depinde prea mult de disponibilitatea persoanei țintă de a rămâne în dialog, în vreme ce în cazul unui grup, provocatorul poate sonda disponibilitatea dialogului cu un alt interlocutor pentru a (re)aduce discuția pe făgașul dorit.

Pregătirea scriptului de conversație și a momentului operativ

În România, pregătirea conversației din timpul momentului operativ a fost asigurată de către ofițerii SRI delegați în cadrul echipelor mixte de anchetă. Deși la dosarul cauzei se pot regăsi specificații de natură tehnică privind interceptările, mai niciodată nu sunt prezentate detalii despre scenariul conversațional pregătit de organele de anchetă împreună cu provocatorul. Motivul este evident: dovedește intenția de provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit de securiști timp de 2 luni, câte 4-5 ore pe zi, pentru a purta 2 minute de conversație. Pentru unii infractori versați sau pentru investigatori sub acoperire pot fi suficiente 2 zile, dar asta nu schimbă datele problemei. Sună a provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit cu sute de baterii de întrebări și răspunsuri pentru multiple variante comportamentale ale persoanei țintă. Înțelegi provocarea atunci când provocatorul studiază timp de 2 săptămâni doar limbajul corporal și comunicarea non-verbală de folosit în timpul momentului operativ.

Cei care au experiență în domeniul vânzărilor cunosc cât de eficiente sunt scripturile conversaționale de tipul: Clientul spune x, tu răspunzi y și întrebi z. În anchetele penale care apelează la jocuri operative, mai periculoase sunt tertipurile conversaționale de tipul:

Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai… [pauză de o clipă] despre [rostit încet] bani/pachet/cadou și colegul dvs [îndreaptă privirea și orientarea corpului către a doua persoană, vorbind tare] a fost de acord.

Dacă domnul Vlad întreabă ca orice om normal mai întâi “care Mihai?” în loc să spună “Nu te cunosc și nu știu despre ce bani, cadou, pachet vorbești” se naște interpretarea credibilă că a existat un pachet, că Vlad are cunoștință despre el, că are loc o discuție cifrată despre un pachet/cadou (care ar fi de fapt mită) șamd. La fel interepretăm dacă Vlad așteaptă să răspundă colegul în locul său, etc.

Strict cu rol instructiv, să ne imaginăm că transcrierea din dosarul penal ar putea arăta în felul următor, deși scriptul conversațional utilizează indicații de tipul celor cuprinse mai sus [între parantezele pătrate]. Același corp de text comunică în mod evident alte semnificații:

Denunțătorul: Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai despre bani și colegul dvs a fost de acord.
Vlad: Care Mihai?
Denunțătorul: Mihai de la centru, coleg de birou cu soția prietenului dvs.
Prietenul: Faci o confuzie, eu nu sunt căsătorit.
Denunțătorul: A da?! Am dus cadoul ieri în mașina neagră de acolo. Nu erai în dreapta?
Prietenul: Ba da, dar nu eram atent la spate; Cred că ai vorbit cu Sergei.
Vlad: Care bani? Stai puțin. Nu înțeleg…
Denunțătorul: păi exact așa cum ne-am înțeles, când am vorbit la masă, la botez.
Vlad: Păi la botez am discutat despre alegeri, nu despre bani. Ce e asta? Mă înregistrezi?
Denunțătorul: Prietene, dacă te prefaci că nu știi de banii mei și acum zici că nu mă cunoști te bag în spital, să moară copii mei! Fraiere, nu te juca cu mine, atât îți spun! Nu m-au făcut pe mine 5000 de euro, dar te belesc că mă iei de gâscă! Băi… te ard, să moară…
Vlad: Băi, ce ai, ești drogat, erai beat când am vorbit? Stai să ne înțelegem.
Prietenul: Băi, tu cauți bătaie, ce e cu tupeul ăsta?!…

Pe baza acestui transcript (despre care denunțătorul poate afirma că l-a înregistrat singur, cu mijloace proprii, fără implicarea organelor de cercetare penală) procurorul poate audia pe toți cei prezenți, poate întreba despre botez, despre pachet, poate sugera complicități, tăinuiri, favorizări ale inculpatului. O poate cita și pe fiica persoanei țintă pentru a afla despre ce a discutat cu tatăl ei imediat după incident, să afle dacă tatăl era nervos, tulburat, dacă a zis ceva de bani, despre 5000 de euro etc.

Apoi, întâmplător, înregistrarea video nu surprinde fețele (ci doar partea inferioară a corpului și vestimentația confirmată de cadrele foto de filaj), astfel că cea mai importantă componentă a comunicării non-verbale este lăsată la libera interpretare a procurorului, reorientarea corpului către interlocutor și filmarea celuilalt ascunde faptul că persoana țintă nu mai era atentă, că se uita în telefon, că indiferența/pasivitatea/tăcerea nu reprezintă o admisiune implicită etc. Aceste speculații nu ajung în fața judecătorului, ci vor fi “lămurite” de procuror pe calea audierilor separate când, sub presiune, este posibil ca prietenul lui Vlad “să își amintească ceva” și să fie “destul de sigur că asta chiar s-a întâmplat atunci”.

Ca și în cazul denunțului mincinos care este folosit doar pentru obținerea mandatului de supraveghere tehnică, și momentul operativ este folosit pentru a deschide multiple piste criminalistice pe care, puțini dintre cei neinițiați le pot înțelege. În fața judecătorului vor ajunge doar declarații de martor scrise sub îndrumarea procurorului/de către procuror. Prima întrebare a judecătorului va fi: Vă mențineți declarațiile din cursul urmăririi penale? iar un eventual răspuns: “Nu, nu, m-am mai gândit, nu e așa, domnul procuror m-a presat etc” determină răspunsul procurorului de ședință: “Parchetul înțelege să se sesizeze din oficiu pentru cercetarea infracțiunii de mărturie mincinoasă săvârșită de martor”. Până la ultimul cuvânt al inculpatului este probabil că martorul va reveni asupra declarației și va arăta că “își menține declarațiile din cursul urmăririi penale așa cum au fost consemnate și semnate personal”.

Înhățarea colaboratorilor lui Iurie Roșca

Faptul că unul din colaboratorii lui Iurie Roșca este desemnat de echipa de filaj de la momentul operativ drept “persoană necunoscută” trădează intenția procuraturii de a-i audia pe cei prezenți în legătură cu conversația la care aceștia urmau să ia parte. Este extrem de puțin probabil ca la finalul unei perioade de câteva luni de supraveghere filajul să nu cunoască identitatea unuia dintre colaboratorii apropiați ai lui Iurie Roșca, cu atât mai mult cu cât harta relațională a persoanei supravegheate se realizează de îndată ce se dispune supravegherea tehnică. În practică, un astfel de tertip se folosește pentru a verifica în urma audierii un cerc mai larg de “necunoscuți” cu privire la care cei audiați ca martori sunt obligați să răspundă, sub sancțiunea anchetării pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Cum se ratează momentul operativ

Dată fiind firea vulcanică a lui Iurie Roșca și faptul că e mereu ocupat/preocupat de un subiect sau altul, momentul operativ a fost ratat când Iurie Roșca a refuzat, mai mult din neatenție, să vorbească cu provocatorul și și-a continuat drumul. Îndrăznesc să cred că l-a păzit Dumnezeu pentru că în caz contrar scenariul conversațional pregătit de procuror mai mult ca sigur că i-ar fi determinat o replică vulnerabilă, poate chiar o părută recunoaștere indirectă.

Întrucât momentul operativ a fost ratat iar din supravegherea tehnică întinsă pe mai multe luni nu s-a putut compila o altă acuzație penală, procurorul a fost nevoit să trimită dosarul inițial în instanță mizând fie pe “parteneriatul de nădejde” a procuraturii cu instanțele, fie pe temerea judecătorului privitor la evoluția carierei sale în cazul unei soluții neagreate.

Din nou, modelul românesc de reformă a justiției este grăitor:

Este un dosar politic?

Faptul că urmărirea penală a lui Iurie Roșca nu a urmat pașii obișnuiți ai instrucției, că nu s-au verificat mai întâi susținerile denunțătorului și împrejurările ipoteză ale cauzei, ci s-a trecut imediat la filajul și la supravegherea tehnică a lui Iurie Roșca, căruia finalmente i s-a pregătit și un moment operativ din care a scăpat, fără să fie conștient de asta, ca prin urechile acului, denotă, în mod rezonabil, faptul că procurorul nu a fost interesat de aflarea adevărului ci de umflarea lui Iurie Roșca și a apropiaților săi.

Este un dosar politic în primul rând prin modul în care acesta apare că a fost constituit, mai degrabă decât prin prisma intențiilor care se păstrează îndărătul inculpării. Caracterul politic decurge din procedura penală urmată, din faptul că Iurie Roșca a fost prezumat vinovat cu mult înainte ca mersul anchetei să determine o astfel de concluzie. Împrejurarea că audierea contabilei a survenit abia la ultimul termen al cercetării judecătorești, când trebuia să se producă obligatoriu la momentul verificării veridicității denunțului, faptul că proba a fost propusă de apărare iar nu de acuzare, reprezintă detalii de tehnică judiciară care sunt deplin grăitoare pentru orice profesionist al dreptului.

Jertfă pe altarul justiției europene

Concluzia anterioară nu diminuează importanța mizei politice a condamnării lui Iurie Roșca, menținut cu insistență la peretele dușmanilor ordinii soclialist-europene. În perspectiva noului ciclu electoral, Iurie Roșca este cerut să fie pedepsit de către “justiția europeană” din Republica Moldova, în același mod în care justiția română a zdrobit “corupția” până în clipa în care justiția însăși a ajuns să fie complet compromisă în ochii românilor. Fostul Ministru al Justiției în România, fost magistrat și avocat Robert Cazanciuc constata săptămâna trecută că ceea ce caracterizează sistemul de justiție român este deznădejdea^[13]. Magistratura a eșuat^[14] într-o mentalitate de castă completamente ruptă de comunitatea pe care este chemată să o deservească. Procuratura a eșuat într-o golăneală pe care cei de la vârf nu mai știu cum să o acopere.

Acesta este traseul imaginat și pentru justiția din Republica Moldova care se repede la beregata lui Iurie Roșca prin făcături produse aidoma celor deja dezvăluite în România. Tipul acesta de auto-amăgire nu se mărginește doar la câmpul justiției, ci compromite pe termen lung însăși corecta așezare a societății și resursele sale de forță morală. O societate care se autodevorează și care reneagă instituțional conceptul de bună-reputație, aruncându-se însetată de statistica “dosarelor grele” asupra oricărei bănuieli, chiar și atunci când este vădit neadevărată, va eșua sacrificându-și pacea.

Justiția europeană a abandonat scopul slujirii comunității și s-a consolidat exclusiv în menirea sa sociologică (de control social) de instrument de redistribuire a capitalului politic și a celui economic. Această cruntă denaturare se ascunde în spatele unui camuflaj tehnocratic și birocratic care nu poate convinge pe nimeni pe termen lung. În mod cinic însă, nici nu are nevoie.

Roadele modelului românesc al justiției europene

În România, la alegerile locale recente calitatea de inculpat în dosare penale a rămas cu totul fără semnificație publică. Nu mă refer la faptul că nu i s-a acordat greutatea necesară în evaluarea încrederii electorale, ci nici măcar nu a mai fost considerat criteriu de apreciere. La Iași, atât primarul cât și președintele Consiliului Județean, cercetați și judecați în numeroase dosare penale, au fost reconfirmați în funcții en fanfare.

A devenit un loc comun ca mai marii justiției să explice faptul că neîncrederea^[15] este un factor natural întrucât partea care pierde procesul acuză gălăgios lipsa de echitate și denunță parțialitatea judecătorului, iar partea care câștigă procesul se bucură în tăcere. Însă, în calitate de practician și de persoană cu contact nemijlocit cu justițiabilii, rămân la fel de șocat de faptul că sunt ani buni de când chiar cei care au câștigat procesul, și care teoretic s-ar bucura în tăcere, se declară la fel de gălăgios și de categoric scârbiți de experiența trăită în instanțele și parchetele românești, precum o fac și cei care pierd. Acesta este un adevăr pe care tutorii justiției române nu vor și nu pot să îl privească în față. Sunt preocupați însă să exporte “bune practici” peste Prut.

Adevăratul model românesc al justiției penale: dreptatea cu inimă de mamă

O eventuală, iluzorie, achitare a lui Iurie Roșca nu șterge rușinea târârii sale pe banca acuzaților în scopul proptirii unei imagini deformate a justiției basarabene. Când un ticălos îți recunoaște dreptatea, dreptatea însăși își pierde din valoare.

Trecând peste patetism și privind cât se poate de pragmatic, justiția nu poate fi deservită altfel decât o face o mamă grijulie față de copilul ei iubit. Dincolo de sfaturi, de recomandări, de cutume, inima de mamă este atât de dedată și dedicată binelui autentic al fătului încât simte, intuiește, nu primește nimic din ce consideră că ar putea fi vătămător. Justiția din România și din Basarabia are nevoie de oameni într-atât de dedicați dreptății încât să simtă vătămarea chiar când este ambalată în cele mai generoase formalități tehnocratice.

Continuând alegoria: așa cum inima de mamă se odihnește sub autoritatea tatălui, similar justiția trebuie să se producă și să revină sub autoritatea politicului. Ficțiunea separării puterilor este una complet perimată și nu generează decât o fățărnicie, o subordonare otrăvită, ascunsă, față de servicii secrete și față de francmasonerie. De pildă, cursul profesional al judecătorilor de cel mai înalt nivel este jalonat de securiști și securitate^[16]. În România anilor trecuți, președintele CSM, garantul independenței justiției române se declara mândru frate într-o obediență masonică oarecare^[17]. La fel, mândru mason, conducătorul Inspecției Judiciare^[18]. Altfel spus, cel obedient francmasoneriei garanta independența justiției. Modelul este replicat oriunde.

Dar nu este independența justiției garanția dreptății?

Ar fi fost bine să fie, dar nu este. Independența justiției reprezintă un concept iluzoriu la umbra căruia se produce o capturare instituțională de manual și o paralizare totală a răspunderii solidare pentru binele comunității. Asemenea atâtor altor concepte mincinoase examinate de Iurie Roșca în activitatea sa, idei otrăvite camuflate moral în munți de documentație tehnică, justiția trebuie readusă sub ascultarea autorității politice, păstrându-și proverbialul simț al sacrificiului specific inimii de mamă.

Justiția va fi independentă doar în măsura în care magistratul este dispus să lase roba pe pupitru în prima clipă a încălcării dreptății. Independența justiției rezidă în spiritul de sacrificiu al lucrătorilor din sistem, nu în garanțiile legislative vizând stabilitatea postului și cuantumul pensiei. Justiția va fi mereu luptată spre capturare sau deturnare politică, iar garanțiile legislative sunt ab initio incapabile să asigure independența justiției după cum legea singură nu este capabilă să asigure corecta ei aplicare. Însăși necesitatea profesiei de magistrat atestă că prevederea legii singură nu este suficientă pentru îndeplinirea prescripției sale.

Pilda profesională a lui Matei B.Cantacuzino

În 1878, opt judecători din cadrul Tribunalului Iași și-au dat demisia din solidaritate întrucât partida regelui Carol I făcuse presiuni în scopul pronunțării unei condamnări severe a trei tineri acuzați de ofensă adusă regelui. Tinerii erau acuzați că au huiduit la venirea regelui la Iași și că făceau parte din mișcarea intelectuală separatistă a ieșenilor nemulțumiți de politica mincioasă a puterii de la București^[19]. Între acești judecători, din simplă solidaritate, a renunțat la robă Matei B. Cantacuzino, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari și cunoscuți civiliști români. Cei trei tineri separatiști nu au putut fi condamnați. Matei B. Cantacuzino nu va reveni în funcția de magistrat decât peste opt ani, răstimp în care a fost marginalizat și persecutat pentru atitudinea sa intransigentă, de neînțeles de către cei apropiați, dat fiind că magistrații jurau credință regelui și înfăptuiau justiția în numele acestuia și sub autoritatea sa directă. Finalmente, regele însuși s-a simțit nevoit să-și recunoască greșeala și să ceară reinstituirea sa în funcție.

Acest episod istoric reprezintă singurul exemplu cunoscut de justiție românească cu adevărat independentă, nu doar prin gestul unui magistrat demisionar, cât prin solidarizarea celorlalți șapte pe baza argumentului de onoare și loialitate față de comunitate, cu respectarea primatului de autoritate regală. Indiferent de formalități, garanții legislative și standarde europene, simțul de sacrificiu autentic a garantat independența actului de justiție chiar în fața unui rege a cărui domnie consider că a reprezentat, de facto, o monarhie absolută.

Destinul lui Iurie Roșca

Deși sentința de condmnare nu a fost pronunțată încă, este cert că ea a fost deja fixată și că nu sunt puțini cei care cunosc astăzi atât anii de pedeapsă cât și momentul începerii executării. Detaliul finalizării redactării sentinței și publicării contează prea puțin.

Important este ca nedreptatea ce i se face să ne fie prilej de luminare, după cum întreaga sa activitate civică, politică și intelectual-culturală s-a străduit să fie. Activitatea și modelul intelectual al lui Iurie Roșca formează caractere precum cel al magistratului demisionar Matei B. Cantacuzino, iar nu standardele tehnocratice și tertipurile mediatice aferente marketingului sociologic al “justiției europene”.

Cât privește solidarizarea cu Iurie Roșca într-un astfel de moment, ea este de mai mare folos celui care o afirmă decât celui care o primește, întrucât reprezintă unul dintre puținele acte de credință pe care le mai putem profesa în afara spațiului religios. Consider că doar pe fundamentul acestui tip de act de credință se poate edifica cetatea a cărei proverbială viață morală trebuie să preocupe pe credinciosul mirean.