Statele Unite trebuie să se opună pactului ONU pentru viitor

Summitul viitorului, la care se așteaptă ca statele membre ale ONU să aprobe Pactul pentru viitor, este o încercare a Secretarului General de a “revigora acțiunea globală” și de a “dezvolta în continuare cadrele multilateralismului astfel încât acestea să fie adaptate viitorului”. În schimb, acesta ar trebui să facă apel la reevaluare, restrângere și reorientare. Răspunsul internațional la COVID-19, de exemplu, a fost extrem de defectuos; menținerea păcii este în retragere; negocierile se bazează pe priorități divergente; iar cei care încalcă drepturile omului dețin controlul în Consiliul pentru Drepturile Omului și în Adunarea Generală. Pactul ar conferi responsabilități suplimentare unei organizații care nu poate face față atribuțiilor sale actuale, în loc să se concentreze pe domenii precum asistența umanitară, în care ONU poate aduce contribuții unice și valoroase. Pactul pentru viitor se va alătura unei lungi liste de declarații ale ONU care au servit drept bastoane diplomatice și retorice cu care au fost atacate Statele Unite. Calea prudentă pentru SUA ar fi să nu sprijine Pactul pentru viitor în cadrul viitorului summit.

Principalele concluzii

1. Pactul pentru viitor este un efort nechibzuit de a conferi responsabilități suplimentare unei organizații care este incapabilă să își gestioneze responsabilitățile actuale.

2. În loc să încerce să readucă ONU în centrul afacerilor mondiale, Secretarul General ar trebui să facă apel la reevaluare, restrângere și reorientare.

3. Eforturile orgolioase precum Pactul pentru viitor, nerealist, nu fac decât să deturneze ONU și, pe măsură ce nu își atinge obiectivele promise, să îi erodeze și mai mult reputația.

În luna septembrie a fiecărui an, liderii mondiali se deplasează la New York pentru a participa la dezbaterea generală a Organizației Națiunilor Unite. În timp ce discursurile captează cea mai mare atenție, o activitate mai substanțială se desfășoară în cadrul reuniunilor secundare și al reuniunilor la nivel înalt, în cadrul cărora guvernele finalizează și convin asupra diferitelor declarații și acorduri.^[1]

În 2023, de exemplu, ONU a organizat Summitul privind obiectivele de dezvoltare durabilă, Summitul privind ambițiile climatice și alte reuniuni la nivel înalt.

Declarațiile politice rezultate sunt, în general, neobligatorii, dar servesc drept aprobări ale agendei de către statele membre, care sunt apoi interpretate ca instrucțiuni pentru sistemul Organizației Națiunilor Unite și utilizate pentru a orienta planurile bugetare și politice. La 22-23 septembrie 2024, în cadrul celei de-a 79-a sesiuni a Adunării Generale va avea loc Summitul viitorului, în cadrul căruia se așteaptă ca guvernele să aprobe Pactul pentru viitor, care include un Pact digital global și o Declarație privind generațiile viitoare.^[2]

Inițiat de secretarul general António Guterres, Summitul viitorului își propune să “revigoreze structurile și încrederea necesare pentru o guvernanță globală eficientă”.^[3]

Domeniul de aplicare al acestui efort este extraordinar: de exemplu, o “stimulare” uriașă a ajutorului pentru dezvoltare; creșterea finanțării pentru climă; aprobarea cenzurii guvernamentale a informării eronate și dezinformării; stabilirea de reguli și norme care să reglementeze utilizarea inteligenței artificiale; și negocierea de instrumente obligatorii din punct de vedere juridic privind armele autonome, armele în spațiul cosmic și poluarea cu plastic. În mod previzibil, textul este plin de afirmații privind rolul de lider al Organizației Națiunilor Unite în abordarea acestor probleme și de solicitări adresate Secretarului General de a elabora planuri de punere în aplicare a angajamentelor subliniate în pact.

Pe scurt, Pactul pentru viitor este un efort deschis al Secretarului General de a afirma că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să fie principalul loc de întâlnire pentru abordarea dezvoltării internaționale, a păcii și securității internaționale, precum și a tehnologiilor și inovațiilor emergente în cadrul guvernanței sale globale. Este clar de ce secretarul general ar fi interesat să consolideze puterea și influența Organizației Națiunilor Unite. Este mult mai puțin clar de ce guvernele ar fi atât de înclinate, având în vedere eșecul organizației de a aborda exact responsabilitățile pe care pactul ar însărcina-o să le rezolve. Pactul reprezintă un efort nechibzuit de a conferi responsabilități suplimentare unei organizații care este incapabilă să își gestioneze mandatul actual.

Pactul pentru viitor

Pactul reprezintă punctul culminant al unei inițiative multianuale lansate în 2021 de către Secretarul General în raportul său “Agenda noastră comună” pentru a “aborda tripla criză a schimbărilor climatice, a pierderii biodiversității și a poluării care ne distrug planeta”, a revizui mecanismele de guvernanță pentru a oferi protecție și beneficii sociale universale, a afirma noi drepturi fundamentale ale omului, precum accesul la internet, a stabili un cod global de conduită pentru integritatea informațiilor și a consolida sistemul multilateral sub conducerea Organizației Națiunilor Unite, printre alte obiective.^[4] Făcând ecou președintelui Franklin Roosevelt, secretarul general a făcut apel la un nou acord global pentru un contract social reînnoit care să guverneze bunurile comune globale (“marea liberă, atmosfera, Antarctica și spațiul cosmic”) și bunurile publice globale (cum ar fi “aspirațiile globale pentru pace”) “care sunt împărtășite de noi toți și de care beneficiem cu toții” sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite.^[5]

Raportul a fost detaliat în 11 note de politică publicate în 2023.^[6]

Domeniul de aplicare al acestor rapoarte a fost foarte larg, cuprinzând de la abordarea nevoilor generațiilor viitoare, definirea unei noi viziuni pentru pace și securitate și reformarea arhitecturii financiare internaționale până la combaterea informării eronate, dezinformării și discursului instigator la ură. În multe cazuri, acestea implică o extindere a autorității Organizației Națiunilor Unite. De exemplu:

1. Primul document de politică solicită guvernelor să ia în considerare impactul deciziilor actuale asupra generațiilor viitoare și să instituie “un trimis special pentru generațiile viitoare care să reprezinte generațiile viitoare” în cadrul sistemului ONU pentru a promova “distribuirea corectă și echitabilă a oportunităților și resurselor” și “a preveni evoluțiile care ar putea amenința supraviețuirea generațiilor viitoare”, cum ar fi “schimbările climatice, conflictele și noile tehnologii”.^[7]

2. Cel de-al doilea document de politici privind răspunsul la șocurile globale complexe propune acordarea Secretarului General, cu o consultare minimă din partea guvernelor^[8], autoritatea permanentă de a convoca și operaționaliza o platformă de urgență în cazul unor crize de suficientă “amploare, gravitate și reach”, care ar putea include evenimente climatice sau de mediu, pandemii, “activități perturbatoare în spațiul cibernetic sau perturbări ale conectivității digitale globale” sau “perturbări ale fluxurilor globale de bunuri, persoane sau finanțe”.^[9]

3. Cel de-al treilea document de politici îndeamnă la implicarea tinerilor în politici și în procesul decizional, deoarece aceștia sunt “o forță motrice pentru schimbarea societății prin mobilizare socială ― făcând presiuni pentru acțiuni climatice, pentru dreptate rasială, promovând egalitatea de gen și cerând demnitate pentru toți”.^[10] Documentul recomandă ca tinerilor ― definiți de ONU ca persoane cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 de ani^[11] ― să li se acorde un statut preferențial și acces la procesul decizional la nivel local, național, regional și global, inclusiv stabilirea unor măsuri pentru participarea directă a tinerilor în Adunarea Generală și în Consiliul de Securitate.

4. Cel de-al patrulea document de politici propune dezvoltarea de noi măsuri dincolo de produsul intern brut, care este caracterizat drept un “anacronism dăunător” care pune “o valoare disproporționată pe activitățile care epuizează planeta”. Noile măsuri propuse ar fi concepute pentru a obține rezultate precum respectul pentru planetă, reducerea inegalităților și promovarea “economiilor etice”.^[12]

5. Cel de-al cincilea document de politică propune adoptarea unui Global Digital Compact pentru a stabili “principii, obiective și acțiuni” pentru “a realiza guvernanța necesară pentru un viitor digital durabil”. Documentul deplânge faptul că inovarea și veniturile legate de tehnologie nu sunt distribuite în mod echitabil și se plânge de lipsa unor măsuri suficiente și a unei supravegheri normative a noilor tehnologii. Acesta recomandă angajamente financiare de miliarde de dolari pentru conectivitate digitală și infrastructură și servicii publice, inițiative de transformare digitală sprijinite de ONU și numeroase angajamente guvernamentale pentru, printre altele, “promovarea unor oportunități de angajare semnificative și echitabile prin reglementări inovatoare, protecție socială și politici de investiții”.^[13]

6. Cel de-al șaselea document de politică propune schimbări semnificative în arhitectura financiară internațională, pe care o caracterizează ca fiind “complet neadecvată scopului [său]” și “incapabilă să sprijine mobilizarea unei finanțări stabile și pe termen lung la scară largă pentru investițiile necesare pentru a combate criza climatică” și provocările sociale precum “inegalitatea extremă” și “vechile prejudecăți de gen”. Memoriul pledează pentru transferarea unei mai mari autorități de guvernare către țările în curs de dezvoltare, separarea dreptului de vot de contribuțiile la FMI și Banca Mondială, eliminarea limitelor și reducerea costului împrumuturilor pentru țările în curs de dezvoltare, eliminarea treptată a finanțării pentru proiectele privind combustibilii fosili, o creștere “masivă” a finanțării pentru dezvoltare și climă, adoptarea unei rate minime globale a impozitului pe profit și reproiectarea “arhitecturii fiscale globale pentru o dezvoltare durabilă echitabilă și favorabilă incluziunii”.^[14]

7. Cel de-al șaptelea document de politici propune “consolidarea guvernanței globale a spațiului cosmic” și dezvoltarea de “cadre normative” privind coordonarea traficului, deșeurile spațiale, înarmarea spațiului și exploatarea resurselor, toate sub auspiciile ONU.^[15]

8. Cel de-al optulea document de politică propune un “Cod de conduită pentru integritatea informațiilor pe platformele digitale” care ar promova “măsuri care limitează impactul dezinformării și al discursului instigator la ură”. Documentul își exprimă îngrijorarea în special cu privire la “slăbirea încrederii” în mijloacele de informare în masă, discursul instigator la ură, “spălarea ecologică” de către companiile producătoare de combustibili fosili, “informarea tendențioasă și dezinformarea cu privire la urgența climatică, [care] întârzie luarea de măsuri necesare de urgență”, precum și informarea tendenționasă și dezinformarea în timpul pandemiei COVID-19. Memoriul propune ca aceste preocupări să fie abordate printr-o combinație de inițiative naționale și din sectorul privat pentru a combate informarea tendențioasă, dezinformarea și discursul instigator la ură.^[16]

9. Cel de-al nouălea document de politică invită guvernele să “susțină și să consolideze sistemul multilateral ca singurul mijloc viabil de a aborda un set de amenințări globale interconectate”, cum ar fi conflictele, războaiele civile și violența actorilor nestatali care generează migrație, suferință și încălcări ale drepturilor omului. De asemenea, se solicită eliminarea armelor nucleare, “o finanțare mai durabilă și mai previzibilă” pentru inițiativele ONU de consolidare a păcii, recunoașterea legăturilor dintre schimbările climatice și conflicte, ratificarea universală a “tratatelor de interzicere a armelor inumane și discriminatorii” și a noilor tratate privind armele autonome și armele în spațiu, reducerea cheltuielilor militare și reformarea Consiliului de Securitate pentru a-l face mai “corect și mai reprezentativ”.^[17]

10. Cel de-al zecelea document de politică remarcă faptul că milioane de copii nu sunt școlarizați, că predarea rămâne “înrădăcinată în învățarea pe de rost” și că “sistemele de educație pot chiar să lucreze împotriva obiectivelor noastre comune prin consolidarea stereotipurilor și practicilor dăunătoare care favorizează inegalitatea, divizarea și degradarea mediului”. Documentul propune ca “programele școlare să devină relevante pentru prezent și pentru viitor”, concentrându-se pe dezvoltarea durabilă și “promovând o cultură a responsabilității civice, a păcii și a respectului pentru diversitatea umană”. Se recomandă alocarea a “cel puțin 6 % din produsul intern brut și 20 % din cheltuielile publice totale pentru educație”, creșterea asistenței pentru dezvoltare la “0,7 % din venitul național brut” și “creșterea ponderii ajutorului pentru educație la 20% din totalul asistenței oficiale pentru dezvoltare”.^[18]

11. Documentul final de politică se concentrează pe reformarea sistemului ONU cu scopul de “a pune în prim-plan egalitatea de gen, drepturile femeilor și reprezentarea geografică echitabilă” și de a dezvolta un “ecosistem al Organizației Națiunilor Unite care să promoveze diversitatea globală, incluziunea, drepturile omului, tinerii și durabilitatea mediului”.^[19]

În mod colectiv, aceste note de politică recomandă împuternicirea ONU, alocarea mai multor resurse către și prin intermediul organizației, transferarea puterii și autorității de la Statele Unite și alte țări dezvoltate către țările în curs de dezvoltare și promovarea ideologiei și obiectivelor politice de stânga, în special în ceea ce privește schimbările climatice.

Summitul viitorului

Summitul viitorului, programat pentru 22-23 septembrie, este piatra de temelie a Pactului pentru viitor.^[20] Înaintea dezbaterii generale anuale a ONU, summitul va profita de prezența a aproximativ două treimi din șefii de stat și de guvern din lume pentru a anunța aprobarea globală a obiectivelor politice ale Secretarului General. Deși Pactul pentru viitor nu va fi obligatoriu din punct de vedere juridic, acesta va fi ulterior menționat și caracterizat în documentele și rezoluțiile ONU ca un angajament pe care toate guvernele vor fi presate să îl onoreze, la fel cum Agenda pentru dezvoltare durabilă 2015, la fel de neobligatorie, și Obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD) aferente sunt tratate ca texte sfinte în Turtle Bay. În mod semnificativ, Pactul utilizează termeni precum “afirmație”, “angajament”, “decizie”, “obligație”, “promisiune” și “voință”, care sunt adesea utilizați în tratatele obligatorii, și afirmă aceste angajamente în mod cuprinzător.

Pactul afirmă în mai multe cazuri poziții care intră în conflict cu politica Statelor Unite. De exemplu, acesta “reafirmă obligația tuturor statelor de a se conforma deciziilor Curții Internaționale de Justiție în cauzele în care sunt părți”^[21], chiar dacă SUA și alte națiuni și-au retras consimțământul privind jurisdicția obligatorie a Curții. În mod similar, Pactul prevede că:

Ne menținem angajamentul de a promova și proteja în mod activ toate drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale. Aceasta include dreptul la dezvoltare. Ne angajăm din nou să ne îndeplinim obligațiile de a respecta, proteja și realiza drepturile omului și de a pune în aplicare toate instrumentele internaționale relevante privind drepturile omului. Toate drepturile omului sunt universale, indivizibile, interdependente și interconectate. Drepturile omului se consolidează reciproc și trebuie să fie tratate în mod corect și egal, pe picior de egalitate și cu același accent.^[22]

Cu toate acestea, SUA nu au ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și alte tratate ale ONU privind drepturile omului și nu recunosc multe dintre “drepturile” promulgate prin aceste acorduri sau prin diverse rezoluții ale ONU, inclusiv “dreptul la dezvoltare”.^[23]

Unii vor argumenta că Pactul nu este obligatoriu și, prin urmare, nu prezintă prea multe preocupări. Istoria spune altceva. În cazul în care SUA se alătură consensului în aprobarea Pactului la summitul din septembrie, oficialii ONU și alte guverne vor susține că SUA au sprijinit această formulare și vor acuza America că își încalcă angajamentele în cazul în care nu ține cont de acțiunile incluse în Pact.^[24]

Erodarea legitimității

Preocupările evidențiate în cadrul Pactului pentru viitor au adesea temei. Rivalitățile dintre marile puteri, tehnologiile emergente, concurența în spațiul cosmic, eșecurile în materie de dezvoltare, instabilitatea, terorismul, migrația și alte aspecte trebuie abordate. În unele cazuri, acestea vor trebui abordate multilateral pentru a fi abordate eficient, însă Pactul se concentrează cu miopie pe ONU ca fiind singura și cea mai bună soluție. Potrivit Secretarului General, “Cooperarea internațională consolidată este singura modalitate prin care putem răspunde în mod adecvat la aceste șocuri, iar Organizația Națiunilor Unite este singura organizație cu anvergura și legitimitatea necesare pentru a se reuni la cel mai înalt nivel și pentru a galvaniza acțiunea globală”.^[25]

Cu toate acestea, istoria ONU și evenimentele recente pun serios la îndoială presupunerile Secretarului General cu privire la capacitatea organizației de a răspunde în mod eficient la aceste preocupări.

Cel mai proeminent, Consiliul de Securitate al ONU este din ce în ce mai blocat din cauza intereselor opuse ale membrilor săi care au drept de veto. Acest blocaj a împiedicat luarea de măsuri cu privire la o serie de probleme critice, cum ar fi invazia Rusiei în Ucraina, dar a împiedicat, de asemenea, eforturile de a aborda alte probleme, inclusiv aplicarea unor sancțiuni mai stricte și a presiunii internaționale asupra Coreei de Nord și Iranului, care încalcă obiectivele pactului de “consolidare a arhitecturii de dezarmare și neproliferare” și de “eliminare totală a armelor nucleare”.^[26]

Deși revizuirea actuală a Pactului este destul de vagă în ceea ce privește reforma Consiliului de Securitate, aceasta susține extinderea Consiliului.^[27]

Majoritatea propunerilor actuale implică o extindere semnificativă a numărului de membri și, posibil, a dreptului de veto, ceea ce nu ar face decât să exacerbeze blocajul actual.^[28]>

În unele cazuri, Pactul este o soluție în căutarea unei probleme. De exemplu, proiectul Global Digital Compact, care urmează să fie anexat la pact, deplânge un decalaj digital care împiedică mulți oameni să aibă acces la internet, însă documentul de sinteză al Secretarului General constată că, din 2002, accesul la internet a crescut de cinci ori, de la 1 miliard la 5,3 miliarde.^[29]

În alte cazuri, Pactul încearcă să dubleze eforturile prost concepute, cum ar fi Obiectivele de dezvoltare durabilă^[30]. În maniera tipică a ONU, pentru a le readuce pe calea cea bună se presupune că este nevoie de o creștere masivă a finanțării, finanțată prin creșteri uriașe ale asistenței externe din partea SUA și a altor națiuni dezvoltate, precum și de o “reformă a arhitecturii financiare internaționale”^[31] pentru a reduce puterea de vot a SUA și a țărilor dezvoltate și pentru a relaxa restricțiile privind accesul țărilor în curs de dezvoltare la finanțarea concesionară.^[32]

Este îndoielnic faptul că o stimulare a ODD sau redistribuirea puterii de vot în cadrul instituțiilor financiare internaționale ar duce la progrese în materie de dezvoltare ― dar ambele ar promova dorința intensă a multor guverne din țările în curs de dezvoltare de a obține mai multă putere și finanțare.

De asemenea, Pactul atacă SUA prin includerea unui angajament de a finanța bugetele ONU “integral, la timp și fără condiții”^[33] și solicită sprijin pentru acorduri obligatorii de reglementare sau interzicere a armelor de calibru mic și a armelor ușoare, a armelor autonome, a minelor terestre, a munițiilor, a materialelor plastice, a impozitării internaționale și a altor aspecte cu privire la care SUA și-au exprimat îngrijorarea.^[34]

Cu toate acestea, cea mai gravă problemă a Pactului este eșecul acestuia de a se confrunta cu faptul că ONU nu și-a îndeplinit scopurile descrise în Carta ONU ― menținerea păcii și securității internaționale, respectarea autodeterminării, coordonarea guvernelor pentru a lucra în scopuri comune și promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ― pentru simplul motiv că majoritatea statelor membre se opun acestora. Iată câteva exemple evidente

Prejudecarea drepturilor omului. Pactul reiterează necesitatea ca mecanismele ONU pentru drepturile omului să acționeze cu “imparțialitate, obiectivitate și neselectivitate”.^[35]

Cu toate acestea, O.N.U. încalcă această imparțialitate cu regularitate. Cel mai evident exemplu de părtinire este tratamentul aplicat de ONU Israelului.^[36]

În 2023, Adunarea Generală a adoptat 21 de rezoluții de condamnare a țărilor pentru încălcarea drepturilor omului; dintre acestea, 14 au vizat Israelul. Comparativ cu Rusia (două rezoluții) și Birmania, Iran, Coreea de Nord și Siria (câte o rezoluție). În mod similar, Consiliul pentru Drepturile Omului are un punct separat pe ordinea de zi dedicat Israelului și unul pentru toate celelalte națiuni, iar mai mult de o treime din cele 301 rezoluții de condamnare adoptate de acest organism au vizat Israelul.^[37]

Desigur, nu este vorba doar de țările care sunt vizate, ci și de cele care nu sunt vizate. De exemplu, China, Cuba și Arabia Saudită nu au fost condamnate de Adunarea Generală a ONU sau de Consiliul pentru Drepturile Omului de aproape două decenii cel puțin, conform unei baze de date UN Watch care urmărește înregistrarea unor astfel de acțiuni din 2006 până în prezent.^[38] Deși autodeterminarea se numără printre scopurile și principiile principale din Carta ONU, majoritatea statelor membre ale ONU nu sunt libere din punct de vedere politic, conform Freedom House.^[39] Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că acestea își aleg omologii în Consiliul pentru Drepturile Omului și votează pentru valorile lor în Adunarea Generală.

Cu toate acestea, nici măcar Secretarul General nu “ține pasul” în ceea ce privește drepturile omului. Partizanatul său față de restricțiile privind libertatea de exprimare este bine stabilit^[40] și este reflectat în Pact. Pactul afirmă: “Vom respecta, proteja, promova și realiza toate drepturile omului, recunoscând universalitatea, indivizibilitatea, interdependența și corelația acestora”, dar preferința pentru drepturile economice, sociale și culturale este clară. Singurele “drepturi” aprobate în mod specific în pact sunt dreptul la dezvoltare (de două ori) și “dreptul inalienabil al tuturor țărilor de a dezvolta cercetarea, producția și utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice, fără discriminare”.^[41] Drepturile civile și politice nu sunt luate în considerare, fiind incluse în angajamentul general de a “respecta, proteja și realiza toate drepturile omului și libertățile fundamentale”.^[42]

Între timp, dreptul la libertatea de exprimare este atacat în mod specific în Pact, care solicită statelor să abordeze “riscurile pentru menținerea păcii pe care le prezintă informarea tendențioasă, dezinformarea, discursul instigator la ură și conținutul care incită la rău, inclusiv conținutul diseminat prin platforme digitale…”^[43]

Definițiile noțiunilor de informare tendențioasă, dezinformării, discursului instigator la ură și conținutului dăunător sunt extrem de subiective și sunt frecvent utilizate în scopuri politice, așa cum au ilustrat ONU și guvernele individuale în timpul pandemiei COVID-19.^[44]>

Eșecul în menținerea păcii. Pactul afirmă că operațiunile de pace ale ONU sunt “instrumente esențiale pentru menținerea păcii și securității internaționale”.^[45]

Adevărul este că bilanțul operațiunilor ONU de menținere a păcii este mixt. Au existat operațiuni de succes, cum ar fi cele din Coasta de Fildeș (Côte d'Ivoire) și Liberia, dar au existat și dezastre în Somalia și Rwanda. În prezent:

• Sudanul de Sud a fost asaltat de violențe, în ciuda operațiunilor robuste de menținere a păcii ale ONU în țară încă dinainte ca aceasta să devină independentă în 2011.
• Haiti rămâne o națiune eșuată chiar și după șase operațiuni de menținere a păcii.
• Unele misiuni, cum ar fi Forța ONU de menținere a păcii în Cipru (UNFICYP), rămân într-o stagnare perpetuă, fără niciun progres la zeci de ani după desfășurarea lor.
• Operațiunea Forța Interimară a ONU în Liban (UNIFIL) permite Hezbollah să se înarmeze și să lanseze atacuri dintr-o zonă care ar trebui să fie dezarmată, cu excepția forțelor armate ale ONU și libaneze.^[46]

Apoi, există incidente tulburătoare, repetate, de exploatare sexuală și abuz din partea forțelor de menținere a păcii ale ONU, acțiuni dezastruoase, cum ar fi introducerea holerei în Haiti, şi eşecurile de a proteja civilii chiar şi în faţa genocidului.^[47]

Tendințele recente indică faptul că statele membre ale ONU văd o valoare în scădere în operațiunile de menținere a păcii din SUA. În anii 1990 au existat 20 de operațiuni active de menținere a păcii, cu aproape 70.000 de persoane în uniformă desfășurate în aceste operațiuni. În 2015, peste 106.000 de persoane în uniformă au fost detașate în 16 operațiuni.^[48]

În prezent, însă, există doar 11 operaţiuni de menţinere a păcii cu mai puţin de 63.000 de militari în uniformă.^[49]

În ciuda instabilității recente din Etiopia, Sudan, Haiti și din alte părți, Consiliul de Securitate a refuzat să desfășoare noi operațiuni, iar în 2023 comunitatea internațională a ales să sprijine o operaţiune non-ONU pentru Haiti.^[50]

Terorism definit în termeni vagi. Pactul condamnă terorismul “în toate formele și manifestările sale” și reafirmă că “toate actele teroriste sunt criminale și nejustificate indiferent de motivația lor sau de modul în care făptașii lor le pot justifica^[51] Terorismul este într-adevăr o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, dar ONU nu a fost niciodată în măsură să convină asupra unei definiții a terorismului, ceea ce ridică întrebarea despre cum propune să lupte împotriva a ceva ce nu poate identifica.

Este adevărat, Consiliul de Securitate are un Comitet de Combatere a Terorismului^[52], iar oficialii ONU condamnă adesea acte specifice ca terorism, dar aceste condamnări și categorizări ale terorismului de către ONU sunt inconsecvente și politizate. De exemplu, două dintre cele mai mari și mai periculoase organizații teroriste ― Hamas și Hezbollah ― nu sunt enumerate de ONU^[53], și actele lor de terorism sunt activate de unele state membre ale ONU.^[54]

Sperietoarea Climatică. Pactul obligă statele membre să își intensifice abordarea schimbărilor climatice prin adoptarea unor reduceri ambițioase ale emisiilor, care se presupune că sunt necesare pentru a limita încălzirea globală la 1,5 grade Celsius și pentru a-și spori finanțarea eforturilor combaterea și adaptarea la schimbările climatice. Secretarul General a traversat globul pentru a emite avertismente îngrozitoare cu privire la amenințare^[55], susținând că, prin faptul că nu a acționat, “omenirea a deschis porțile iadului” și a dezlănțuit evenimente meteorologice extreme.^[56]Aceste declaraţii hiperbolice nu sunt susţinute de propriile rapoarte ale ONU^[57], acestea urmând un lung șir de declarații despre catastrofa climatică, care nu s-au materializat.^[58]

În general, planul ONU de abordare a acastei ameninţări este unul este total greşit. Chiar dacă fiecare națiune și-a respectat pe deplin angajamentele de la Paris ― o măsură foarte dubioasă ― obiectivul de 1,5 grade nefiind realizabil în conformitate cu proiecțiile proprii ale U.N.^[59] Într-o admitere tacită, Secretarul General a declarat recent că liderii “globali trebuie să persevereze” și să facă mai mult, printre altele, prin reducerea emisiilor globale cu 43 la sută comparativ cu nivelurile din 2019 până în 2030, și 60 la sută până în 2035” și “să îndrepte lumea pe calea eliminării treptate a combustibililor fosili, inclusiv prin încheierea de noi proiecte de cărbune și de petrol și gaze acum.”.^[60] Aceste acțiuni ar fi extrem de perturbatoare și prohibitive din punct de vedere economic, iar adoptarea lor ar fi extrem de improbabilă. În plus, pașii drastici par să fie în contradicție cu proiecțiile recente care indică faptul că scenariile climatice extreme sunt din ce în ce mai puțin probabile în conformitate cu tendințele actuale.^[61] ONU ar trebui să fie un arbitru onest în încercările sale de a coordona guvernele’ eforturile de a lucra spre scopuri comune.

Recomandări de ordin politic

Potrivit Secretarului General, Summit-ul Viitorului “este o oportunitate unică într-o generație de a revigora acțiunea globală, de a reînnoi principiile fundamentale, dezvoltând în continuare cadrele multilateralismului, astfel încât acestea să fie potrivite pentru viitor.”^[62] Însă Pactul pentru viitor face tocmai contrariul, prezentând responsabilități nerealiste pentru ONU, pe măsură ce influența și reputația acestuia scade. A face ca ONU să fie potrivit pentru viitor trebuie ar însemna existența perspectivei de retragere sau a unor căi alternative. În schimb, pactul are în vedere doar dublarea în ceea ce privește domeniul de aplicare, resursele și autoritatea suplimentară pentru Organizația Națiunilor Unite.

La Summit-ul Viitorului guvernele reunite îşi vor exprima în mod corespunzător sprijinul pentru Pact, dar perspectivele de implementare şi fidelitate sunt reduse. Pactul se va alătura unei lungi liste de declarații ONU care sunt onorate cu aproximație, ale căror sens practic este de a servi ca un bastion diplomatic și retoric pentru a ataca SUA atunci când acestea nu oferă resursele financiare solicitate de către țările în curs de dezvoltare sau de a ratifica acorduri sau de a adopta politici căutate de activiști de stânga.

Calea prudentă pentru SUA ar fi să nu se alăture consensului în sprijinirea Pactului pentru viitor în viitorul summit. În timp ce mai multe guverne se gândesc prea puțin la încălcarea angajamentelor de la aceste conferințe şi foarte puține dintre acestea vor chemate să dea socoteală pentru nerespectarea promisiunilor, Statele Unite se vor confrunta cu presiuni și critici constante în cazul în care nu vor continua implementare acestor măsuri. Cu toate acestea, Administrația Biden–Harris va sprijini aproape sigur acest document ― o greșeală pe care ar trebui să o corecteze următoarea administrație. Între timp, Congresul poate ajuta la protejarea intereselor SUA prin:

Declarând că SUA nu este obligată să respecte acorduri fără caracter obligatoriu, cum ar fi Pactul pentru viitor, chiar dacă Administrația le sprijină. SUA este o republică constituțională care are trei ramuri egale de guvernare, iar Congresul nu este legat de declarațiile politice făcute de președinte. Asta include angajamente privind finanțarea combaterii schimbărilor climatice, cum ar fi Acordul de la Paris, precum și obligații și angajamente în cadrul Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă și al obiectivelor de asistență pentru dezvoltare, cum ar fi 0,7 la sută din venitul național brut pe care ONU l-ar fi dedicat țărilor dezvoltate asistenței oficiale pentru dezvoltare.

Afirmarea sprijinului pentru practica îndelungată a SUA de reținere sau condiționare a finanțării din SUA pentru ONU și alte organizații internaționale. Constituția acordă Congresului puterea de a gestiona banii publici, și este de competența Congresului de a autoriza și de a oferi finanțare după cum consideră potrivit, și de a restricționa accesul la fonduri care depind de condiții specificate, indiferent de angajamentele asumate de președinte. În plus, Congresul ar trebui să respingă în mod explicit apelurile din Pact de a se abține de la coerciția “economică^[63], care este un instrument vital pentru a promova și proteja interesele și obiectivele politicii externe a SUA.

Protejarea autorității SUA în Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. În calitate de cel mai mare finanțator, SUA are cea mai mare pondere a puterii de vot la 15,49 la sută în Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare^[64] și 16,5 la sută în FMI.^[65]

Blocarea modificărilor aduse organizației respective Articole de Acord necesită mai mult de 85 la sută din stocul de vot. Prin instrucțiuni legislative şi prin puterea sa de a pune bani în aplicare, Congresul ar trebui să se opună oricăror schimbări care ar reduce voturile SUA sub acest prag.

Recunoașterea limitelor ONU în domeniul drepturilor omului. Majoritatea membrilor ONU nu sunt nici liberi din punct de vedere politic, nici economic. Din păcate, această majoritate are influență asupra mecanismelor drepturilor omului în cadrul sistemului ONU, care se manifestă ca acțiuni disproporționate împotriva Israelului; capacitatea guvernelor represive precum Algeria, China, Cuba, Qatar, Rusia și Sudanul vor câștiga alegerile pentru Consiliul pentru Drepturile Omului;^[66] și incapacitatea de a aduna suficient sprijin pentru a demite persoane precum Francesca Albanese, care își păstrează poziția de Raportor special ONU, în ciuda declarațiilor sale “antisemite”.^[67] SUA n-ar trebui să finanțeze sau să participe la astfel de organisme defectuoase, de asemenea, nu ar trebui să finanțeze tratate sau măsuri privind drepturile omului bazate pe tratate privind drepturile omului pe care SUA nu le-a ratificat.

Împotriva extinderii excesive a Consiliului de Securitate ONU sau a admiterii de noi membri permanenți cu drept de veto. Administrația Biden–Harris a sprijinit extinderea semnificativă a Consiliului de Securitate timp de mai mulți ani și a aprobat recent o extindere și mai mare, inclusiv șase noi membri permanenți.^[68]

Este vorba despre o greșeală. SUA a sprijinit extinderea minimă a calității de membru al Consiliului de Securitate pentru a include puteri economice majore precum Japonia sau puteri în creștere precum India de mulți ani, dar istoric s-a opus expansiunii semnificative, mai ales dacă noii membri permanenți vor primi dreptul de veto, din cauza îngrijorării că acest lucru ar exacerba blocajul, iar prin asta subminarea capacității deja limitate a Consiliului de a fac față amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale^[69] Modificările în componența Consiliului de Securitate necesită modificarea Cartei ONU, care trebuie adoptată în conformitate cu procesul de ratificare de către două treimi dintre statele membre și toți membrii permanenți ai Consiliului de Securitate. Senatul ar trebui să respingă amendamentele care propun o extindere semnificativă a Consiliului în cazul în care acestea sunt prezentate pentru avizul și consimțământul său.

Concluzie

ONU și-a asumat un rol deosebit de important în era post-Războiul Rece. Cu sprijin din partea unicei superputerii din lume, ONU a fost însărcinat cu gestionarea numeroaselor probleme de pace și securitate și pentru o vreme a desfășurat mai multe forțe armate ca forțe de menținere a păcii decât au fost desfășurate de orice altă națiune decât SUA. Asta a conferit o alură de judecător morală asupra drepturilor omului și a dreptului internațional. Ea s-a plasat în centrul eforturilor de dezvoltare internațională prin Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și Obiectivele de Dezvoltare Durabilă succesoare. Bugetul și personalul său s-au extins semnificativ pentru a face față acestor noi sarcini.

Căderea autorității sale a fost una bruscă. Răspunsul internațional la COVID-19, condus de Organizația Mondială a Sănătății, a fost inept și politizat. Negocierile din tratat se bazează pe interese și dezacorduri divergente. Conflictele din Ucraina și între Israel și reprezentanții iranieni din Orientul Mijlociu dezvăluie neputința ONU în abordarea crizelor grave de securitate. Chiar și în Africa, unde a exercitat o influență istorică semnificativă, ONU și-a dovedit incapabilă de a face față războaielor civile din Sudan, Etiopia și din alte părți. Totul mai multe guvernele cer operațiunilor ONU de menținere a păcii să plece.

Pactul pentru Viitor este o încercare a Secretarului General de a a reda ONU proeminență și centralitate în afacerile mondiale. În schimb, el ar trebui să ceară reevaluarea, retragerea și reorientarea. Există domenii și activități, cum ar fi asistența umanitară, în care ONU poate avea contribuții unice. Eforturile pretențioase, cum ar fi Pactul nerealist pentru viitor, pur și simplu deviază ONU și, deoarece nu reușesc să-și atingă obiectivele promise, îi erodează și mai mult reputația.

Brett D. Schaefer este Jay Kingham Senior Research Fellow în Afaceri Internaționale de Reglementare în cadrul Centrului Margaret Thatcher pentru Libertate de la Fundația Heritage.