Pe Sorin Dumitrescu l-am cunoscut în vara anului 1990 sau poate 1991. Fiind la București, cineva dintre prieteni m-a invitat să mergem la o dezbatere publică dintre Sorin Dumitrescu și Gabriel Andreescu, dacă nu mă înșală memoria. A fost o discuție tăioasă, Sorin fiind vârful de lance al taberei noastre, a tradiționaliștilor ortodocși. Iar după încheierea acelei dezbateri Sorin a coborât maiestos, cu burta înainte și cu cămașa albă scoasă din pantaloni, de pe scenă, înotând prin mulțime spre ieșire.
Ajungând în dreptul meu, Sorin se oprește brusc și zice cu vocea lui inconfundabilă, nazalizând cu un fel de alint cum numai el putea. Privindu-mă drept în ochi, nu întreabă, ci afirmă:
― Dumneata ești Iurie Roșca, ― iar degetul lui mă sfredelește în piept.
― Da, ― îi răspund, ― eu sunt.
La acea oră numele meu era deja cunoscut în țară datorită interviurilor de la Europa Liberă, BBC și Vocea Americii, pe care le acordam frecvent în calitate de exponent al mișcării anticomuniste și de emancipare națională, care apăruse în teritoriile înstrăinate cu câțiva ani înainte de căderea lui Ceaușescu. Iar moaca îmi devenise recognoscibilă datorită aparițiilor în presă.
― Ce program ai acum? ― m-a întrebat tot atunci Sorin.
― Nu am nici un program, ― i-am zis.
― Bun, atunci mergi cu noi la o crâșmă să bem un vin rece și să mai punem țara la cale. Nu-i așa, Doina? ― Soția Doina era în preajmă.
Așa a început minunata mea prietenie cu marele pictor iconar, gânditor și militant creștin, scriitor, editor și lider de opinie al României pline de speranțe de după decembrie 1989.
Așa am ajuns să fiu prezent la mai toate întrunirile din cadrul “Serilor Darvari”, unde am urmărit interviurile filmate pe casete VHS ale unor mari personalități ale României de atunci, printre care preoții Dumitru Stăniloae și Ioanichie Bălan, Mama Sica și atâția alții. Acolo domnea o atmosferă de mare elevație duhovnicească și culturală, se aduna lamura Bucureștilor de acum treizeci de ani. Desigur, în special cei din zona anti-Iliescu-FSN, care încercau să împace Ortodoxia, tradiția românească și Occidentul. Acestea erau naivitățile indispensabile epocii.
Într-o bună zi Sorin mi-a propus și mie să facem un dialog filmat pentru Serile Darvari. Eu i-am replicat că nu am ce căuta printre personalități mult mai în vârstă și mai relevante decât mine. Însă el știa să insiste. Până la urmă m-am dat bătut. Înregistrarea a avut loc chiar în curtea mănăstirii Darvari într-o zi de vară. De atunci n-am mai revăzut acel film. Dar una dintre întrebările iscoditoare și ușor sarcastice, tipice pentru Sorin, mi-o amintesc bine:
― Domnule Roșca, să vă întreb și eu ceva. Dar poeții ăia ai dumneavoastră din Basarabia au auzit cumva că de la Coșbuc și Goga încoace a trecut un secol de literatură?
Omul de o aleasă cultură literară, prietenul lui Nichita Stănescu și cunoscătorul fin al operei poetului se arăta iritat de platitudinile și versificațiile stângace ale poeților din stânga Prutului. Aceștia răzbătuse în țară nu atât datorită valorii estetice intrinseci ai scriiturilor lor, ci mai mult datorită unui soi de publicistică versificată, care deplângea soarta vitregă a Basarabiei.
Sorin mi se adresa cu “bătrâne”, așa cum aflasem că o făcea și celebrul său prieten Nichita Stănescu. Am avut bucuria să petrec multe seri cu Sorin, care o avea mereu în preajmă pe soția sa, pictoriță și dânsa, Doina. Prin crâșmele din București sau acasă la el, de pe strada Intrarea Energiei (cred că așa îi spunea), din preajma Foișorului de Foc.
Iar odată cu crearea fundației și editurii Anastasia Sorin mi-a dăruit cam toate cărțile pe care le-a editat la acea vreme. Am apucat să fiu prezent la mai multe lansări de carte. Am admirat coperțile ilustrate de Doina Dumitrescu. O țin minte bine și pe fiica sa Anastasia, care era pe atunci mică de doar câțiva ani. Dar mai ales i-am rămas recunoscător pentru toată viața pentru cărțile editate de el și dăruite mie, care au contribuit substanțial la catehizarea mea.
Datorită lui am aflat despre Petre Țuțea. În 1992 la Fundația Anastasia apărea cartea “Între Dumnezeu și neamul meu”. Țin minte bine și momentul când a apărut cartea de dialoguri “7 dimineți cu părintele Stăniloae”.
Am avut bucuria să particip alături de Sorin Dumitrescu, preotul Constantin Voicescu și poetul creștin Ioan Alexandru (un alt mare prieten al meu care se roagă din ceruri pentru noi), în iarna anului 1991-1992, la o întâlnire publică de la Universitatea București, sala de conferințe a Facultății de Drept. Eram plini de elan și de încredere în evenimentele majore ce ni se păreau iminente. Iar după întâlnire am făcut cunoștință cu rectorul Universității București, Emil Constantinescu, cel care, printr-un straniu concurs de împrejurări, a ajuns candidat la președinție din partea Opoziției unite în 1992 și președinte în 1996.
Prin 1995 primesc un telefon de la coechipierul de atunci al lui Sorin, Răzvan Bucuroiu, care îmi propune să scriu un articol pentru pagina creștină administrată de Fundația Anastasia la “România Liberă”. I-am răspuns că eu nu sunt un gânditor creștin și că alții, cu o pregătire mai solidă, ar trebui să scrie așa ceva. Însă el mi-a replicat astfel:
― Poate nu ești tu un gânditor creștin, dar un trăitor creștin oricum ești. Așa că scrie exact cum simți și înțelegi tu semnificația Învierii.
Zis și făcut. Iar articolul scris atunci și intitulat “Ieșirea din întuneric” a servit drept titlu pentru prima mea carte, o culegere de articole apărută în 1995.[1]
Tot lui Sorin îi datorez și cunoștința cu părintele Constantin Galeriu de la biserica “Sfântul Silvestru”. Anume la această biserică se aduna lamura intelectualității din București la acea vreme. Iar printre mulțimea de enoriași eram și eu, atunci când se nimerea să fiu în zile de slujbe în capitală. Păstrez până acum cartea dăruită de părintele Galeriu “Jertfă și răscumpărare”. Prin mijlocirea lui Sorin și, respectiv, prin comunicarea cu acest mare duhovnic și teolog am reușit să mă lipesc și mai mult de Ortodoxie.
La un moment dat se întâmplase un incendiu care a cuprins una dintre librăriile Fundației Anastasia. Iar eu tocmai mă nimerisem din nou la București. Și venind la Sorin, el îmi zice:
― Bătrâne, am pățit un necaz mare cu acest incendiu, dar în schimb îți pot da un portbagaj întreg de cărți. Sunt puțin deteriorate, fiind salvate din flăcări. Nu mai pot fi vândute, dar tu le poți da acolo, în Basarabia, prietenilor tăi.
Astfel, scârba lui Sorin se transformase în prilej de bucurie pentru mine.
În ultimii ani ne-am văzut mai rar cu bunul meu prieten Sorin. Acum vreo opt ani am făcut un interviu video cu el. Iată-l: https://www.youtube.com/watch?v=bN0OoDYGe8c.
Atunci am fost și la atelierul lui. Acolo am revăzut-o după mulți ani și pe fiica lui, Anastasia, care între timp devenise o domnișoară matură.
Altă dată l-am vizitat acasă. Era seară, Doina era în oraș. Sorin mi-a propus să bem un vin, eu însă am refuzat. Eram la volan. Dar mai bine rămâneam, mai stăteam de vorbă, iar mașina o puteam recupera și a doua zi.
Cu niște ani în urmă i-am spus:
― Dragă Sorin, eu îți voi rămâne recunoscător pentru toată viața. Și asta pentru că tu, un artist atât de valoros, un om foarte ocupat, ți-ai făcut mereu timp pentru mine. Datorită ție am intrat în posesia unei multitudini de cărți, am cunoscut o mulțime de oameni de seamă ai Bucureștilor de altă dată.
Iar el îmi răspundea în stilul său ironic:
― Lasă tu astea, bătrâne. Ia mai bine zi-mi ce mai faci tu și ce te-a adus adus din nou în Țară?
Ce să-i răspund? Mă aducea acel dor ― nepotolit, dureros, ardent, dulce și deopotrivă amar ― de neamul meu, care m-a cuprins încă din adolescență. Veneam la București ca să-mi încarc bateriile sufletești pentru a putea să-mi continui lupta.
Au urmat anii când veneam în Capitală din ce în ce mai rar. Devenisem ținta unor linșaje mediatice regulate, care se țineau lanț pe ambele maluri ale Prutului. Iar la un moment dat mi s-a interzis intrarea în Țară. Astfel n-am mai reușit să îl vizitez pe Sorin în ultimii ani. Dar gândul la el, calda mea admirație și sincerul atașament nu m-au părăsit niciodată.
Omul de cultură, artistul plastic, iconarul, scriitorul, academicianul și polemistul din pleiada marilor apărători ai Ortodoxiei românești a lăsat în urmă o operă monumentală. Are cine să scrie despre asta. Eu însă am însăilat aceste rânduri ca pe un modest omagiu pentru cel care a fost și va rămâne în memoria neamului nostru Sorin Dumitrescu.
Dumnezeu să-l odihnească cu drepții.
