Ai noștri ca brazii...
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Așa aș începe povestea de demult, pe când lumea noastră mai avea bărbați. Oameni dintr-o bucată, oameni viteji, cu sentimentul onoarei și al datoriei mai presus de orice. Cuvântul era cuvânt și fapta era faptă.
Iar în limbaj crengian astfel de bărbați erau caracterizați așa: Odată om, fătat, nu ouat!
Însă tăvălugul comunist a strivit tot ce era mai răsărit în stirpea bărbaților, lăsând doar specimene ce se ridicau doar la înălțimea ierbii, nu mai sus, că îi doboară vântul. Teroarea comunistă s-au succedat pe pantă dulce cu moleșeala capitalistă, care a fasonat foștii exponenți ai virilității masculine după chipul și asemănarea sistemului.
Bărbatul de azi e cam așa. Nici prea-prea, nici foarte foarte! Așa, nici câine, nici ogar. Ca toată lumea.
Dimineața la servici, seara iar acasă și tot așa până la sfârșitul săptămânii, când se mai poate ieși la niște mici și o bere rece.
În rest, rutină, frate. “Familie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică!”.
Și câte obligații are de onorat un bun familist peste zi, dragă! Copii trebuie duși la școală și activități extrașcolare, nevasta ― la servici, plus cumpărături, ehe, frate, nu-i ușor deloc.
Un bărbat în rând cu lumea, ca să arate cât e de grozav, își poartă șapca cu cozorocul la ceafă, cu ochelarii de soare călare pe cozoroc, cu tatuaje când cochete, când hazlii, când de-a dreptul fioroase, desenate pe unde se nimerește.
Și neapărat, ca să fii de-a dreptul “comme il faut”, trebuie să-ți potrivești și coafura cu ceea e în vogă: o codiță prinsă într-un elastic, un pic de gel pe cap, nițică culoare sau măcar o șuviță blondă.
În plus, ca să fie și trendy și cool, un macho-man se mai înțolește cu niște blugi rupți în genunchi și cu fundul atârnând tăfâlcă în spate ca la bebelușii care fac în ștrampi. Ah, da! Și negreșit purtând adidași de culori stridente, ba roze, ba portocalii, ba verzui.
Un bun familist de azi e neapărat și un cățeluș de pluș al propriei consoarte, care dispune de el ca de un lacheu sau de un obiect de uz casnic.
În rest, celibatarii rămân adolescenți până spre cincizeci de ani, concubinează cu succes cu “prietenele”, cunosc engleza, preferă vorbulițe de genul OK, mișto, nasol, nașpa și altele care să arate cât de duri sunt.
Circumstanțiali, versatili, gelatinoși, ei nu se aventurează în nimic ce le-ar depăși preocupările cotidiene, nu cred în idealuri, nici în valori superioare celor pecuniare.
Ba unii chiar se cred în stare să-și surmonteze propria existență anostă, să scape de bananul vieții de rutină. Se raportează la trecutul glorios, sunt plini de admirație față de marii eroi ai neamului și martiri ai Bisericii. Unii mai și citesc, alții chiar țin cu tot dinadinsul să urmeze calea creștină.
Însă așa cum “tot omul e sub vremi”, insul de azi se pomenește strivit de grijile cotidiene ca de o piatră de mormânt, lăsând orice zvâcnire superioară pentru altă dată, când își va mai aranja și el viața asta.
Și așa cum nu are nici trecut, nici viitor, ci doar o nesfârșită alergătură după iluzia unei prosperități efemere, el cade în platitudinea unui prezent continuu și anost.
Incolor, insipid, inodor. Acestea sunt caracteristicile lui.
Ah, da. Și imponderabil.
