Atât România, cât și Republica Moldova se află în preajma unor noi alegeri. În România bătaia e pentru funcția de șef de stat, iar în Republica Moldova ciomăgeala e pentru Parlament. Iar alegătorul-telespectator se trezește în fața unui exercițiu intelectual tot mai dificil: “Și eu cu cine votez?”, vorba personajului caragialesc. “Cum să fac și să dreg ca să nu fiu tras pe sfoară ca de obicei?”. Și de aici concentrarea excesivă asupra mesajelor electorale ale aspiranților la obținerea “încrederii poporului”.
De regulă, cei dezavantajați sunt deținătorii puterii care își încheie mandatul. Ăstora le vine greu să mai promită ceva. Deși trucul cu nevoia de a duce la bun sfârșit marile proiecte începute sub mandatul lor va fi oricum folosit din plin. Și așa cum religia egalitaristă a republicanismului a pus pe picior de egalitate un geniu cu un imbecil ― cel puțin la nivel de drepturi de a candida și de a fi deținătorului propriului adevăr ― în această atmosferă de vacarm generalizat e greu să deslușești o voce mai acătării.
Și atunci se face recurs la hărțile mentale, la optica aspra realităților prezentă în minților unor largi pături sociale, în funcție de nivelul de educație și/sau de gradul de intoxicare cu deșeuri propagandistice ambalate în marfă electorală de lux. Cei care s-au pomenit cu codurile culturale penetrate de către cultura (fostei) națiunii dominante se cantonează în tabăra rusolatrilor și, simetric, a românofobilor (în cazul societății din stânga Prutului). Iar cei care au reușit să se debaraseze de povara secolelor de ocupație străină cad în mrejele sirenelor din Occident, noii ocupanți având o marfă electorală mai atractivă pentru aceștia.
Mai există și curentul unionist care se întemeiază pe râvna de a pune capăt unor grave nedreptăți istorice prin revenirea teritoriilor răpite la România. Teroarea trecutului este atât de puternică, încât orice ieșire din zona de confort (a revanșei pentru revenirea la epoca de aur a perioadei interbelice) este rejectată vehement și taxată drept trădare. A vorbi despre faptul că România din ultimele decenii este o colonie și că în această ipostază e lipsită total de orice urmă de suveranitate națională, întreaga politică internă și externă fiind impusă din exterior, este inutil. Miturile romanțate ale trecutului glorios mențin acest segment al societății în iluzia că istoria o fac masele care au drepturi și care vor reface trecutul glorios prin exerciții de incantație paraculturală de genul celor de la cenaclul “Flacăra” și prin recursul la deviza istorică “prin noi înșine”. Aici românofilia superficială, fără o cunoaștere profundă a fenomenului românesc, a culturii române și a adevăratei sale istorii, este în largul său. Mediocritatea cadrelor didactice și, respectiv, a manualelor produse după 1990 își spun din plin cuvântul. Iar rusofobia viscerală este de regulă mult mai pregnantă decât românofilia ca manifestare firească a dragostei față de propriul neam.
Însă toate aceste curente de non-gândire politică, pe lângă multiplele tare și lacune în viziunea lor asupra lumii și a societății de azi, au un numitor comun care contează infinit mai mult decât toate sclifoselile lor ideologice și piruetele retorice. Este vorba despre înstrăinarea totală de Biserică, despre ignorarea radicală a sfintelor canoane, a tradiției și a învățăturilor evanghelice. Toți deopotrivă se luptă de zor pentru ridicarea nivelului de trai, contra corupției, pentru venituri cât mai mari accesibile tuturora și pentru garanții beton din partea “statului-dădacă” pe care ei ― și doar ei! ―, spre deosebire de concurenții lor, îl vor institui odată cu obținerea puterii.
Desigur, temele bisericești sunt indispensabile în discursul politico-electoral. Doar că în accepția lor adevărul hristic trebuie înghesuit în chingile procustiene ale opticii lor opace și sectare. Rusofilii se lasă încântați de apartenența la Biserica Ortodoxă Rusă, își rup cămășile de pe ei apărând Mitropolia Moldovei și mai ales pe ierarhii acesteia. Iar românofilii se prezintă ca vârf de lance și detașament de luptă contra Mitropoliei Moldovei afiliate Bisericii Ruse și de impunere războinică a Mitropoliei Basarabiei ca parte a Bisericii Ortodoxe Române. Adică avem un război “inter-BOR-ic” spre jubilația iudeilor și a sectanților. BOR descifrându-se astfel: Biserica Ortodoxă Română și/sau Biserica Ortodoxă Rusă.
Sfâșierea cămășii lui Hristos e în toi, iar taberele beligerante sunt ireconciliabile și râvnesc anihilarea reciprocă. Unii sunt convinși că vor obține garantat mântuirea prin “victoria” BOR-1 asupra BOR-2, iar alții speră simetric biruința taberei lor asupra inamicului.
Cuvintele din Simbolul Credinței “Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” sunt și ele adaptate la interesele fiecăreia dintre taberele beligerante. În aceste condiții cui să-i mai vorbești despre Ortodoxie ca unitate frățească întru credință, ca urmare strictă a învățăturilor Bisericii în comuniune cu toți ortodocșii din lume?
Schisma e în curs de desfășurare, iar virtutea de bază a unui creștin care este iubirea e sacrificată pe altarul războiului necruțător împotriva propriilor frați întru credință. Dacă mai e credință adevărată în acest caz.
Testul cel mare al înaltelor ierarhii bisericești atât de la Moscova, cât și de la București a fost în 2016, odată cu sinodul tâlhăresc de la Creta. Atât patriarhul Kiril de la Moscova, cât și patriarhul Daniel de la București s-au arătat înregimentați cu arme și bagaje în tabăra trădătoare a ecumeniștilor.
Iar un test nu mai puțin important a fost cel din perioada anilor 2020-2022, odată cu declanșarea operațiunii speciale de depopulare a lumii cu numele de cod “Covid-19”. Și în acest caz de o gravitate uriașă capii BOR-1 și ai BOR-2 s-au arătat complici ai globaliștilor sataniști, dându-și arama pe față în postura lor odioasă de obediență absolută față de administrațiile de stat. Adică de practicanți ai unui serghianism rușinos. Impunerea tuturor măsurilor punitive precum interzicerea slujbelor religioase, interzicerea Sfintei Împărtășanii, apoi obligativitatea de a purta măști, de a păstra distanța anti-socială, de a se împărtăși doar după “dezinfectarea în spirt” a lingurițelor (ce blasfemie înfiorătoare!), dar mai ales propagarea injectărilor fatale au fost practicate în egală măsură de către cei care ar fi trebuie să-l apere pe Hristos prin păstrarea neîntinată a rânduielilor stabilite prin canoanele Sfintelor Sinoade. Indiferent dacă reședințele respectivelor patriarhii se află la Moscova au la București.
Astfel încât a face partizanat în favoarea uneia dintre cele două Patriarhii nu are nimic în comun cu grija pentru puritatea Ortodoxie. “Enterese și iar enterese!”, vorba unui alt personaj caragialesc.
Iar zelosul nostru alegător, dacă tot arde de nerăbdare să se lase sedus de către unul dintre subiecții electorali, ca să nu se încurce în hățișurile dogmatice prea complicate pentru un om de rând, ar putea să recurgă la următorul exercițiu de observație (valabil pe ambele maluri ale Prutului).
Unu. Să vadă dacă vreunul dintre aspiranții la funcțiile înalte militează pentru introducerea religiei în școlile de stat de toate gradele. Și nu ca obiect de studiu opțional, ci obligatoriu. Este vorba despre studierea Ortodoxiei, nu a istoriei religiilor și nici despre “educația moral-religioasă”. Firește, părinții atei, sectarii sau cei de alte credințe pot scrie cereri pentru scutirea de acest obiect de studiu.
Doi. Să se intereseze dacă vreun candidat promite interzicea pruncuciderii, numite eufemistic “avort”, precum și interzicerea tuturor organizațiilor finanțate din exterior sau de la buget care promovează așa-numita “planificare a familiei” (descurajarea nașterilor). Tot, aici introducerea unor modificări în Codul Penal, care să pedepsească pruncuciderea cu pedepse mai severe decât uciderea cu premeditare (asasinat), avându-se în vedere atât părinții, cât și cadrele medicale care realizează aceste crime deosebit de grave. De asemenea, ca măsură imediată se impune scoaterea “avortului” din lista serviciilor medicale garantate de stat și achitate din bani publici.
Mă limitez doar la aceste două posibile teste pentru candidații la funcții elective, care sunt mult prea suficiente ca să se convingă oricine are mintea întreagă că toată această caracudă politică nu poate și nici nu vrea să iasă din menghina ideologică stabilită de către stăpânii lumii. Să lăsăm la o parte faptul că un număr îngrozitor de mare de alegători sunt incapabili de un astfel de exercițiu intelectual elementar. Și că la ora actuală agenda impusă de către marii sforari care operează la scară mondială ține de lichidarea tuturor statelor naționale (așa desuveranizate cum sunt!!!), inclusiv a celor mari, de impunerea tiraniei tehnocratice și a transumanismului ca triumf al “tainei fărădelegii” în lume. Nu pentru că subiectul n-ar fi important, ci fiindcă e mai greu de cuprins cu mintea. Bine, dar nevoia educației creștine a copiilor, ca și a interzicerii uciderii de prunci, ar trebuie să fie al mintea oricărui creștin.
Să lăsăm masele (de manevră) cu pasiunea lor pentru salvatori și neputința de a discerne falsele dihotomii. Doar cei credincioși cu adevărat ar putea să-și pună aceste întrebări. Dar mai sunt oare în stare? Sau deja am ajuns la condiția despre care ne vorbește psalmistul David:
“Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.
― Psalmul 13
Câți dintre noi mai cred în rugăciune nu doar ca mijloc de pocăință și de creștere duhovnicească, dar și ca armă de luptă spirituală care să dea roade în spațiul politic? Prea puțini. Religia a fost izgonită în zona unor preocupări private. Iar politica a uzurpat rolul de religie laică ce paralizează voința de creștere duhovnicească a popoarelor.
Aici mi-am amintit despre un episod despre care am mai vorbit cândva. Acum niște ani, după încheierea Sfintei Liturghii, în curtea bisericii s-au apropiat de mine câțiva oameni ca să mă întrebe ce va urma după ce tocmai se încheiase un scrutin electoral. Și atunci a intervenit un fruntaș al comunității noastre, un domn cu Facultatea de Teologie făcută, zicând așa:
― Nimic bun nu se va întâmpla! Degeaba sperați la schimbări în bine.
― Dar de ce, omule? ― s-au interesat cei cu întrebarea.
― E simplu. Acolo unde nu există Dumnezeu nu te poți aștepta la nimic bun.
El se referea la faptul că toate partidele, fără nici o excepție, sunt la fel de străine de Dumnezeu. Și din nefericire avea dreptate.
Susțineți proiectul meu media: PayPal, optimistcrestin@gmail.com
Procurați cărțile Universității Populare: upcarti.chisinau@gmail.com
