Aleșii cui suntem?

Aleșii lui Dumnezeu și aleșii poporului? Ce relație ar fi între cele două categorii de oameni? De antinomie? Sau poate de complementaritate? Și ce încărcătură semantică poartă cele două noțiuni? Să încercăm clarificarea acestora.

Deseori întâlnim în rugăciuni și în cărțile de gândire ortodoxă expresia “aleșii lui Dumnezeu”. Și înțelegem că ea se referă la sfinții, mucenicii, cuvioșii și drepții care urmează calea lui Hristos până la capăt în pofida a orice, învrednicindu-se astfel de răsplata de sus. Care răsplată? Mântuirea, viața veșnică, spre care râvnește orice bun creștin. Răspunderea acestora este în fața Creatorului tuturora, omnipotentul, omniprezentul și omniscientul Dumnezeu. De El n-ai cum să te ascunzi, pe El nu-l poți înșela, nici manipula, nici corupe. Iar asta te face să ai o viață cuviincioasă în raport cu semenii tăi. Adică la nevoie să fii și un bun politician sau om de stat, deoarece vei fi ghidat de o morală axată pe învățătura hristică.

Dintr-o perspectivă de simetrie axială, cu aleșii lui Dumnezeu situați de-asupra liniei de demarcație, se află aleșii poporului ajunși sub această linie. Aceștia fac abstracție de existența unei realității transcendentale, s-au laicizat de-a binelea, fiind în rând cu lumea bună. Ei viețuiesc aici și acum, așa cum i-a învățat școala, mass-media și modelul politico-juridic devenit universal valabil. Despiritualizarea, opacizarea și plafonarea în zona realității “obiective”, imanente, materialiste țin de starea lor de normalitate. Sau de ceea ce cred ei că ar fi normalitatea.

Aleșii poporului nu aud și deci nici nu urmează glasul lui Dumnezeu, ci vocea poporului, și asta deoarece religia republicanismului sacralizează maxima latină “Vox populi, vox Dei”, venerând în calitate de divinitate supremă abstracțiunea pe nume “poporul suveran”, prin care i-a fost uzurpată coroana regală a singurului Suveran, Atotputernicul Dumnezeu.

Astfel la ora actuală nimeni nu mai observă că de fapt prin instituirea modelului politico-juridic liberal și prin detronarea Bisericii din statutul ei duhovnicesc s-a produs o subversiune de natură eminamente demonică. Dracul care este “maimuța lui Dumnezeu” asta face, parodiază și chiar inversează ierarhiile valorice ale unei societăți.

Revoluția “tainei fărădelegii” împotriva Altarului și a Coroanei a fracturat șira spinării societății tradiționale, orbind-o spiritual și plafonând-o până la anihilarea oricărei capacități de cunoaștere mistică. Aspirația firească a omului spre înalturi, spre creșterea duhovnicească, ce l-a însoțit de-a lungul secolelor, a fost deturnată spre nevoia de a plăcea oamenilor, de a face voia lor, nu a lui Dumnezeu. Sau cel puțin de a-i minți că tu ca om politic ții cont și chiar exprimi “voința poporului”. Din acel moment în scena istoriei intră “canalia liberală” (Eminescu), trișorul, panglicarul, ticălosul erijat în om de stat, dar ghidat de către adevărații stăpâni ai jocului, cămătarii și negustorii.

Astfel, dacă de-a lungul istoriei sursa puterii venea de sus în jos, atunci în regimurile democrației de masă aceasta vine de jos în sus. Pe vremuri autoritatea spirituală și puterea temporală erau complementare, primei revenindu-i rolul de călăuză duhovnicească, iar cele de-a doua ― cel de exercitare a funcțiilor administrative și militare. Însă odată cu căderea în Modernitate, puterea politică s-a emancipat prin marginalizarea, iar deseori chiar prin distrugerea celei dintâi.

Republicanismul liberal a devenit pretutindeni o religie de stat, impusă prin constituții de sorginte masonică, prin organizații ca ONU și prin dreptul internațional, care au aceleași origini oculte. Acest model de societate este perceput ca fiind unul axiomatic, adică singurul sistem de referință valabil la care se raportează omul de azi. De aici și incapacitatea cronică a omului modern de a ieși din acest labirint cognitiv și de a conștientiza cauzele suferințelor sale.

Firește, societăți desăvârșite nu există, deoarece însăși firea omului căzut în păcat este imperfectă. Însă omul tradițional era conștient de propria imperfecțiune și tindea spre înnobilare spirituală, în timp ce omul modern dimpotrivă, este sigur de propria impecabilitate.

Și totuși frica de Dumnezeu a omului tradițional era o stavilă în fața alunecărilor morale. Ceea ce nu se poate spune despre frica de electorat, care e prin excelență manipulabil. Sau, după expresia celebră a lui Gustave Le Bon, “mulțimile au suflet de femeie”, care se lasă încântată de vorbele dulci, pomenindu-se deseori înșelată de tot felul de berbanți. Exact în această postură ingrată se află cu o regularitate de fier “Măria Sa Electoratul”.

Astfel zis, cel care îl iubește pe Dumnezeu îl va iubi și aproapele său, cel care îl slujește pe Hristos va sluji cu râvnă și cu smerenie și poporul. Sau putem spune și așa. Raportarea la Dumnezeu este starea de normalitate a omului ca și creatură a Acestuia. În timp ce raportarea exclusivă la oameni este prin excelență o stare de anormalitate. Asta pentru că morală autonomă nu există, ea derivă din comandamentele divine. Iar de când cu ideologiile moderne ca substitut al religiei orice încercare de a crea sisteme morale autonome a condus mereu la dezastre și genocide monstruoase.

Animalul politic de azi, departe de accepția lui Aristotel a termenului, are doar instincte, nu și un cod moral derivat dintr-o puternică credință religioasă. Dar și acestea sunt deseori deraiate prin liberul arbitru al omului căzut.

Omul de ieri, cu aspirațiile lui celeste, a fost izgonit din istorie de către omul teluric, pipernicit sufletește și moralmente viciat iremediabil. Matricea modernității orbește vederea lui spirituală, impunând cultul aparențelor în locul realității propriu-zise.

În politica de azi nu mai contează cum ești, ci cum pari, ce impresie produci, ce imagine îți cultivi. Astfel această ocupație altă dată onorabilă și deseori eroică a devenit domeniul de activitate a tot soiul de impostori, ariviști și otrepe cu paion, unul mai abil decât altul în captarea simpatiilor mulțimii.

Cultura creștină a fost substituită de către cultul personalității a diverși aventurieri de sezon, erijați în salvatori de moment, care se perindă pe scena politică într-un șir nesfârșit de figuri mesianice pliate pe așteptările electoratului.