Vocația sacrificiului personal ca model al liderismului creștin

Vă salut, dragi prieteni, și vă spun “Doamne ajută!”

Mai întâi aș dori să-i mulțumesc doamnei Diana Iovanovici Șoșoacă pentru invitația pe care mi-a făcut-o să iau cuvântul la evenimentul dumneavoastră. Însăși această invitație e o sfidare directă a tuturor tabuurilor impuse de către puterea din umbră care controlează România. După vreo două decenii și ceva de linșaj mediatic în presa de la București, după ce am ajuns să fiu primul basarabean stigmatizat cu interdicția de a intra în România, după ce că sunt condamnat la șase ani cu executare pentru grave delicte de opinie la Chișinău, iar acum sunt în așteptarea verdictului Curții de Apel, doamna Șoșoacă este singura dintre cei care fac politică în țară care își arată disponibilitatea să comunice și să colaboreze cu mine. Mulțumesc încă o dată pentru asta.

Să trecem acum direct la subiectul intervenției mele intitulate astfel: “Vocația sacrificiului personal ca model al liderismului creștin”.

Am hotărât să-mi scriu textul intervenției mele ca să nu-mi scape anumite aspecte importante, dar și pentru a publica ulterior această cuvântare sub formă de articol.

Așadar, a face politică bazată pe valori superioare într-un sistem liberal-democrat înseamnă a-ți cultiva continuu un spirit de rezistență față de modelele impuse prin cele mai diverse și mai sofisticate inginerii sociale, de la cultura de masă și până la rețelele de socializare. Gândiți-vă, de pildă, la sloganul-cheie al industriei reclamei care sună astfel: “Tu meriți asta! Tu meriți mai mult! ”. Prin astfel de mesaje subliminale se induce starea de autoadmirație, tehnica la care se recurge fiind flatarea persoanei țintă. Iar rețelele de socializare, pe lângă slăbirea capacității cognitive și a celei volitive a persoanei, mai induc și sindromul narcisismului, al încântării de sine. Fenomenul selfie, de pildă, vădește anume acest sindrom.

În general, însăși activitatea politică într-un sistem liberal-democrat induce egolatria ca stare de vrajă continuă. Omul politic se raportează mereu la publicul țintă (potențalii săi votanți) ca la o masă de oameni pe care are sarcina să o seducă, să o impresioneze, să o copleșească cu complimente. Iar drept răspuns la vorbele dulci, risipite publicului, acesta se așteaptă la o reacție pe potrivă. Adică politicianul devine un actor aflat într-o goană continuă după simpatiile și admirația publicului. El nu caută să convingă lumea de niște adevăruri dure, ci doar să îi fie pe plac. Așa se ajunge la proliferarea unor politicaștri de duzină, plini de sine și ipocriți, care fac politică pentru a-și hrăni orgoliul nemăsurat. A se vedea în acest sens fenomenul unui purtător de pantaloni roșii, cu ifose de salvator al neamului, care nu vorbește cu oamenii, ci decretează adevăruri absolute, mereu crispat și mereu conștient de rolul său mesianic.

În “societatea spectacolului” (Guy Debord) nu mai contează cum ești, ci cum pari. Adică aparențele deseori ucid realitatea însăși. Anume de astfel de capcane trebuie să se ferească un om politic adevărat. Cum anume? Printr-o luptă continuă cu propriile vicii și slăbiciuni. Știm bine că există un singur păcat fundamental, unul eminamente luciferian, din care derivă toate celelalte. Este vorba despre mândria deșartă sau trufie. Prin urmare, leacul împotriva acestui păcat este smerenia. Sau ascultarea. Față de cine? Față de Dumnezeu, față de poruncile divine, față de învățătura hristică. Dar și în fața părinților, desigur.

Din păcate, deseori oamenii confundă starea de smerenie pe care trebuie să și-o cultive în interiorul Bisericii cu starea de obediență și supușenie față de autoritățile politice. Un om politic creștin, însă, trebuie să știe să practice smerenia în raport cu Hristos și, la nevoie, nesupunerea și revolta împotriva unei stăpâniri tiranice. Doar așa putem evita postura ingrată de persoane lașe, lipsite de sentimentul onoarei și al demnității personale.

Așadar, ca să nu te lași învins de propria slăbiciune și nici să nu amețești de propria importanță trebuie să-ți cultivi o continuă stare de veghe. Să fii asemeni unei santinele care se află la postul respectiv. Cu alte cuvine, un bun politician poate fi de folos propriului neam doar în măsura în care este un bun creștin. Iar asta înseamnă nu doar să fii botezat și să ai o anume simpatie pentru creștinism, ci să urmezi cu rigurozitate toate rânduielile stabilite de către Biserica Ortodoxă: rugăciune zilnică, participarea la sfintele liturghii, spovedanie și împărtășanie cu regularitate. În plus, trebuie să avem în minte spusele Sfântului Apostol Iacob, care zice “Credința fără fapte este moartă”. (Iacob, 2,26)

Acum câțiva ani am scris un scurt articol, pe care l-am intitulat astfel: “Raportarea la Hristos ca stare de normalitate”. Altfel zis, un ateu, un liber-cugetător, un liberal, un căldicel este o adevărată năpastă în politică.

Și care ar fi lecția de bază dată omenirii de către Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Este cea a sacrificiului suprem de dragul aproapelui. Un luptător politic adevărat învață neîncetat să îi slujească pe alții. El li se dedică trup și suflet celor la care ține mai mult decât la sine însuși, decât chiar la propria viață. Iar raportarea la Hristos nu reprezintă o simplă abstracțiune teoretică, ci o trăire personală ardentă, mistuitoare.

Pentru un om care și-a aburcat în spate propria cruce și se nevoiește să-L urmeze pe Hristos politica nu este o ocupație de sezon, o meserie sau o sinecură. El o îmbrățișează ca pe un destin, ca pe o misiune, ca pe o vocație, ca pe o predestinare. El este călăuzit de măreția idealului pe care îl servește ca un soldat aflat în misiune de luptă, gata să moară în orice clipă.

Unul dintre primii autori americani care a scris despre liderismul creștin este Robert K. Greenleaf (Frunză-verde ar fi pe românește numele lui). În 1970 el publică un text programatic intitulat “The Servant as Leader” (Liderul care slujește). Adică acel conducător care îi servește pe cei pe care îi conduce. Iar în 2003 un alt faimos autor, de această dată englez, publică cartea cu titlul “Not Bosses, but Leaders”. Numele lui este John Eric Adair. El dezvoltă aceeași idee, arătând cum un conducător adevărat nu-și domină în mod autoritar camarazii, ci îi ghidează prin autoritatea lui morală, iar nu prin atribuțiile lui administrative.

Firește, în activitatea politică nu toată lumea are căderea să conducă. O largă majoritate trebuie să se lase condusă cu toată încrederea și loialitatea față de propriul lider. Recunoașterea rolului de călăuză și de comandant al conducătorului reprezintă acel liant, acel cheag care asigură unitatea și dăinuirea unei mișcări politice.

Iată aici o familie politică este pândită de cele mai mai pericole. De regulă, zâzania, dihonia se iscă din cauza unor inși orgolioși, dar și mâncați de invidie fața de conducător. Aceștia sunt dornici să-l doboare pentru a-i lua locul sau cel puțin să-l anihileze cu orice preț, neputând suferi faptul că cineva se află pe o treaptă ierarhică superioară. De fapt, nimic nou sub soare. Anume așa Cain și-a ucis propriul frate, pe Abel. Așa se consumă drama cosmică din “Miorița”. Tot așa ne vorbește și înțelepciunea populară prin proverbul următor: “Cine ți-a scos ochii? - Frate-meu. - De aceea ți i-a scos așa de adânc”.

În astfel de cazuri, care sunt inevitabile în orice mișcare politică, se impune excluderea rapidă a unor persoane de acest soi. O intervenție chirurgicală rapidă salvează integritatea organismului politic în ansamblul său. Măseaua stricată trebuie scoasă și aruncată fără ezitare, altminteri aceasta afectează întreaga dantură. Nu e cazul aici să ne lăsăm atrași în polemici sterile sau în jocuri de-a democrația. Impostorul, provocatorul, unealta unor forțe ostile mișcării politice respective trebuie dat afară fără întârziere și fără regrete.

V-aș mai sugera, dragi prieteni, din propria experiență, să nu exagerați cu pretinsele proceduri democratice în sânul unui partid. Am în vedere felul în care sunt aleși conducătorii de cele mai diverse niveluri, de la cei locali, până la cei naționali. Să nu comiteți eroarea de a urma o procedură vicioasă de alegere obligatorie pe bază de alternativă, din câțiva candidați. O astfel de normă ar putea fi una opțională, după caz, dar sub nici o formă obligatorie. Cea mai fericită variantă este atunci când un conducător este ales printr-un larg consens al membrilor respectivi. Astfel acel grup îi recunoaște cuiva calitățile pentru a conduce cel mai bine acea structură de partid. Altminteri se pot isca rivalități sterile, scindări și disfuncții în cadrul respectivului grup.

Dragi prieteni, acum voi aborda cea mi grea latură a unei activități politice serioase. Este vorba despre una dintre virtuțile rarisime, despre unul dintre pariurile foarte greu de onorat. Și anume, angajamentul față de un crez și față de o mișcare politică pentru întreaga viață. Ușor de zis, dar foarte greu de făcut. Asta pentru că politica este domeniul în care conflictele, persecuțiile, riscurile și pierderile sunt inevitabile. Aici profitorii, cinicii și mulțumiții de sine nu au ce căuta.

Vă mărturisesc, dragi prieteni, că de-a lungul celor câtva decenii în care am condus un partid politic, am pierdut foarte mulți prieteni. Sau cel puțin așa păreau a fi, prieteni. Care erau cauzele ce determinau acele evadări sau prăbușiri morale? De ce se lepădau aceștia de lupta în care se angajase cândva? Uneori era vorba despre niște cauze foarte banale. De pildă, nu l-a mai lăsat nevasta să se ocupe de politică. Reproduc aici o replică memorabilă a unei soții de militant politic, aceasta reproșându-i soțului următoarele: “Mai ai să alerg ca nebunul după politică? Și Roșca ăsta al tău ce face, mă rog, îți pune în torbă?”. Și dus a fost bietul om direct sub papucul stăpânei vieții sale.

Vă rog să-mi îngăduiți să vă mai relatez o istorioară. Acum aproape 20 de ani, având în spate la acea oră o lungă perioadă de lupte politice, mă tot frământam cum aș putea face să-i pot determina pe camarazii mei să nu mai dea bir cu fugiții, rămânând fideli idealurilor asumate și propriei familii politice. Așa mi-a venit ideea să scriu un Jurământ, pe care să și-l asume fiecare membru al partidului nostru. Am prezentat acest text de trei ori succesiv: mai întâi la Biroul Executiv, apoi la Consiliul Național și în sfârșit în cadrul Congresului, la care au participat vreo trei mii de oameni. Evenimentul s-a produs în sala Palatului Național. Atmosferă solemnă, vibrantă, plină de elan. Eu eram la tribună, rostind rând cu rând Jurământul, iar cei din sală repetau cuvânt cu cuvânt textul crezului nostru, ținând mâna dreaptă la inimă.

Imediat după adoptarea unanimă a Jurământului am anunțat o pauză. Am mers prin sală, printre delegați și l-am observat pe unul dintre invitații noștri din Germania, Manfred Grund, deputat al Bundestagului și președinte al grupului de prietenie cu Republica Moldova. Omul avea ochii în lacrimi, m-a îmbrățișat sugrumat de emoție, spunându-mi că în îndelungata lui carieră politică n-am mai văzut nicăieri în lume așa ceva.

Însă peste ceva timp, în 2009, partidul meu, care avea în spate cinci legislaturi succesive începând cu anul 1990, a pierdut alegerile. Jubilație mare în tabăra dușmanilor, afișată cu generozitate de arme de distrugere în masă precum perversul PRO TV, care au muncit de zor la năruirea mișcării ce scăpa controlului Sistemului. După 19 ani de prezență parlamentară continuă ne-am pomenit doborâți la pământ. În joc intrase sacii cu bani murdari, transformați în partide de tip mafiot și presă prostituată. Iar șocul acelei înfrângeri a fost atât de puternic, încât praful s-a ales din viguroasa și aparent invincibila noastră mișcare politică. Cei mai mulți au fugit care încotro. Vorba ceea, victoriile au tare mulți părinți și nași de botez, numai înfrângerile rămân mereu orfane.

Desigur, acea înfrângere majoră a fost precedată de un foarte lung și metodic război mediatic, cei mai mulți dintre colegii mei de breaslă, jurnaliștii acceptând cu bucurie postura de curve de presă în schimbul unor onorarii grase. Iar foștii mei camarazi de partid n-au mai avut nici un chef să se asocieze cu un perdant. Prea nesuferită era postura de țintă cotidiană a dispozitivului de discreditare, care face zob și te lăsa fără nici un drept la replică. Și apoi eu nu mai puteam să le ofer foștilor mei colegi nici funcții de deputat, nici alte avantaje. Astfel, civilizația banilor, a confortului, a hedonismului capitalist a învins logica unei mișcări care trăia cu alte idealuri.

Din acel moment am înțeles mai bine poemul lui Radu Gyr “Îndemn la luptă”:

“

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis.

V-ați putea întreba, dragi prieteni, de ce vă povestesc aceste triste amintiri tocmai acum? Vă răspund. Din dorința sinceră de a vă ajuta să înțelegeți cât de anevoiasă este această nobilă ocupație a omului creștin, politica. Și poate pentru a vă scuti de iluziile și naivitățile caracteristice generației mele.

Acum vă voi mai spune câteva lucruri, despre care le-am vorbit tinerilor mei colegi de multe ori ani în șir, în cadrul unor eveniment ca cel de azi. Este vorba despre cele trei probe de foc, pe care trebuie să le onoreze iar și iar un adevărat luptător politic. Și spun asta nu din cele citite sau din auzite, ci din cele trăite pe propria piele și nu o singură dată. Să le luăm pe rând. Este vorba despre următoarele încercări, cărora trebuie să le faci față repetat:

1. Ispita gloriei (vedetismul)
2. Ispita banului (a căpătuirii)
3. Frica de moarte (rezistența în fața amenințărilor).

Cu prima probă totul e deja clar. Omul găunos e ahtiat de popularitate și amețește la primul compliment, atunci când se pomenește luat în seamă de presă sau este flatat de către adepți. Deseori intervine viclenia dușmanilor politici, care te laudă pentru a te putea purta de căpăstru.

Doi. În politică este mereu prezent factorul financiar. În cele mai diverse forme. Deseori este vorba despre sume mari și nedeclarate. Ceea ce permite nu rareori cumpararea cu bucata sau cu ridicata a unor politicieni în niște momente critice. Tot așa se întâmplă atunci când votul tău din Parlament contează sau atunci când ți se oferă bani în schimbul trădării mișcării tale politice și al denigrării condicătorului. Alteori este vorba despre oferirea unor funcții, care aduc la rândul lor bani și influență. Sau despre niște banale căpătuiri cu o locuință, un automobil sau chiar despre o plecare peste hotare din contul Parlamentului. Iar în asptfel de cazuri nu te vede nici presa, nici procurorii. Și doar frica de Dumnezeu te poate opri de la ispita unor bani murdari sau a unor funcții bănoase.

Trei. Cu frica de moarte e și mai simplă socoteala. Atunci când începi să contezi cu adevărat în politică și nu te lași nici măgulit cu laude, nici cumpărat cu bani gheață, se recurge la procedeul clasic. De regulă, mai întâi ești amenințat cu moartea. Iar dacă nu dai curs presiunilor, s-ar putea chiar să plătești cu propria viață lipsa de spirit cooperant cu dușmanii. Tocmai de aceea Sfânta Biserică ne învață că anume gândul la moarte este începutul înțelepciunii și al tuturor virtuților. Cine ține prea mult la viața aceasta riscă să și-o piardă pe cea de dincolo. Dar cine știe că dincolo va da seama pentru faptele sale, acela este gata oricând să-și dea viața pentru niște valori care sunt mult de-asupra lui.

Desigur, în lumea de azi, prăbușită în necredință, o lume demasculinizată și aplatizată, astfel de virtuți sun o rara avis. Însă anume în acești parametri trebuie să gândească un om politic creștin. Restul e bâlci, improvizație și cenaclu literar-dramatic.

Am fost întrebat pe vremuri dacă mi-e frică de moarte. Am răspuns astfel. Doar sfinții, martirii și eroii nu au frică de moarte. Iar eu nu fac parte din niciuna dintre aceste categorii. De aceea învăț să depășesc frica de moarte de fiece dată ca și cum mi s-ar întâmpla pentru prima oară. Contează să nu eziți nici o clipă. Orice ezitare te vulnerabilizată iremediabil și te transformă în pradă facilă a dușmanului.

Ca să tragem o concluzie la subiectul celor trei probe de foc, aș recurge la o expresie pe care am mai folosit-o cu ani în urmă în astfel de situații: “Omul este un produs ușor alterabil”. Și dacă nu se preocupă zilnic de propria igienă spirituală, prin rugăciune și prin antrenarea continuă a voinței, acesta se va strica mai repede decât s-ar aștepta. Pentru că nimeni în această viață nu stă pe loc. El ori crește duhovnicește și volitiv, ori se pleoștește și se strică.

Dragi prieteni, desigur nu toată lumea trebuie să facă politică. Întotdeauna cei cu vocația servirii neamului reprezintă doar o minoritate destul de restrânsă. Însă anume acești oameni sunt sarea pământului, adevărata elită a unui popor.

Recunosc, pe lângă lungul și de personalități majore în istoria și cultura noastră națională, personal mă raportez plin de o admirație deosebită la Mihai Eminescu și la Corneliu Codreanu. Și unul, și celălalt au fost uciși la vârsta de numai 39 de ani. Dar au reușit atâta cât n-au reușit milioane de români ajunși la vârste mult mai înaintate. Ambii sunt ținta unor detractori de meserie, care continuă să calce în picioare numele lor. Însă anume de la oameni ca ei trebuie să învățăm lecția slujirii neamului.

Un om politic român, care nu-și asumă cel puțin cele două simboluri ale poporului nostru, nu se studiază, viața, opera și jertfa, nu se pat ridica la înălțimea servirii cauzei naționale.

Iar regula de aur pentru viața unui om politic adevărat este următoarea:

Un adevărat caracter se afirmă nu datorită unor circumstanțe prielnice, ci în pofida unor circumstanțe neprielnice.

Te avânți în luptă nu pentru că ai garanția succesului, ci pentru că nu mai poți tolera nedreptatea, hoția, minciuna și distrugerea propriului neam.

Iar acum, dacă îmi mai îngăduiți, aș vrea să mă refer la contextul istoric în care se desfășoară lupta dumneavoastră. Ne aflăm la sfârșit de ciclul istoric. Este perioada pe care am numit-o căderea din capitalism în tehnocrație. Paradigma cu care ne-am obișnuit în ultimele sute de ani, cea liberală, se apropie vertiginos de sfârșit. Începând cu anul 2020 elitele sataniste ale lumii accelerează la maximul agenda lor impusă tuturor țărilor lumii, fără excepție. Asta chiar dacă falsele dihotomii și conflictele pe orizontală încă mai alimentează iluzia unei lumi văzute în alb-negru, cu “băieți buni” pe de o parte și “băieți răi” de cealaltă parte. Din păcate, cine s-a aplecat asupra strategiilor de impunere a unei tiranii digitale prin intermediul ONU, OMS, FMI, a Băncii Mondiale, a Băncii Reglementelor Internaționale și a Uniunii s-a putut convinge că fricțiunile și chiar războaiele dintre state nu anulează, ci doar maschează și mai reușit agenda unică a sataniștilor.

Aceasta se reduce la două puncte de bază: DEPOPULARE și CONTROL. Este vorba despre un plan atât de perfid și atât de malefic, încât e greu de conceput pentru mintea omului, care nu cunoaște astfel de precedente în istorie.

În aceste condiții, când guvernele statelor lumii și-au asumat rolul de dușmani ai propriilor popoare este de-a dreptul ridicol și contraproductiv de a-i înfrunta pe asasinii noștri făcând recurs exclusiv la metodele caracteristice statului de drept și ale supremației legii. A continua să ne cramponăm de niște mijloace de luptă perimate și inoperante este ca și cum i-am reproșa călăului care a ridicat securea de-asupra capului nostru că gestul lui este cumva abuziv și nu se încadrează în normele democratice și nici în directivele europene.

Ne-am convins cu toții că alegerile nu sunt o soluție, ci mai curând o cursă, o pistă falsă, care deviază energiile energiile populare, deturnându-le de la o luptă adevărată.

E greu să recunoaștem că am ajuns într-un un impas paradigmatic sau, dacă vreți, într-o fundătură conceptuală. Foarte curând vom vedea dacă ne-am mai păstrat instinctul autoconservării personale și colective sau suntem învinși iremediabil de apatie, lipsă de viziune și lașitate.

Închei citând titlul al unei cărți apărute recent în Statele Unite, care sună astfel:

“To See the Cage Is To Leave It” (A vedea cușca înseamnă a o părăsi). Am putea spune și așa. A-ți cunoaște dușmanul este cel puțin jumătate din biruința asupra lui. Totul e să definim corect problemele și să găsim mijloacele adecvate pentru a le rezolva.

Doamne ajută!

Vă mulțumesc.