Prefață la romanul în curs de apariție a lui Nicolae Totu “Căpitanul Andrei”

Am primit în dar această carte încă acum 30 de ani de la cineva dintre foștii deținuți politici din generația sfinților închisorilor. Așa a rânduit Dumnezeu ca după căderea regimului comunist din România să am fericirea de a cunoaște și a lega prietenii cu bătrânii supraviețuitori ai celor trei dictaturi politice succesive, carlistă, antonesciană și comunistă. Pronia divină a făcut așa ca puținii supraviețuitori ai măcelurilor ce s-au abătut asupra României preț de jumătate de veac să ne poată mărturisi nouă, celor din alte generații, prin viu grai adevărul despre istoria recentă, plină de fapte de bărbăție și de sacrificii.

Ieșisem din comunism într-o stare de totală ignoranță, nu știam nimic despre tumultuoasa și glorioasa luptă a tineretului român de după Marea Unire. Iar în Basarabia mea natală România a fost extirpată pe de-a-ntregul din mințile poporului autohton, supus unui proces metodic de asimilare.

Recunosc din capul locului. Dacă n-aș fi cunoscut personal bărbații trecuți prin calvarul închisorilor, torturați, înfometați și batjocoriți timp de decenii, nu mi-aș fi putut imagina uriașa forță interioară, caracterul de cremene și cultul onoarei pe care îl aveau acești oameni coborâți parcă direct din legendă.

Anume această experiență mă face să înțeleg, deși mă cutremur și gem de durere când mă gândesc la suferințele lor, cum a fost posibil ca un om de doar treizeci și patru de ani, care știa sigur că va fi ucis de către călăii regimului, s-a apucat să scrie un roman istoric. Reacția lui Nicolae Totu, luptătorul politic și gazetarul de mare talent, în fața morții a fost una firească pentru el. Intrând în marile bătălii politice ale epocii, Nicolae Totu, alături de ceilalți camarazi ai săi, au îmbrăcat cămașa morții fără ezitare. Acești voinici descinși parcă din alte evuri și-au trăit viața ca pe un destin major, asumându-și nobila misiune de a urma linia neamului. Datoria față de țară și onoarea de a fi român erau valori pentru care se pregătise să-și dea viața fără ezitare.

Într-o Românie politicianistă, în care viermuiau profitorii și vânzătorii de neam, din solul civilizației ortodoxe milenare s-a ridicat o cohortă de viteji, unul dintre aceștia fiind Nicolae Totu. Tradiția religioasă și etica satului românesc, precum și cultul faptei pline de curaj au fost factorii determinanți care au dat naștere și au călit aceste caractere de oțel.

Fiind arestat la 17 aprilie 1938 și ajuns în sfârșit în închisoarea de la Râmnicul Sărat, Nicolae Totu n-a cerut îndurare, nu și-a vândut camarazii și nici n-a scris lăcrămații pentru grațiere. El a cerut administrației închisorii să i se dea letopisețe medievale și cărți de istorie ca să lase drept moștenire o operă artistică unică în felul ei în literatura română. Asta pentru că este singurul caz când un roman istoric de o valoare de-a dreptul copleșitoare să fie scris în astfel de condiții limită.

Deloc întâmplător, actul de creație manifestat de către Nicolae Totu în fața morții iminente este de aceeași natură cu cel al lui Radu Gyr. Asta pentru că ambii au făcut parte din aceeași familie politică și spirituală, au împărtășit același crez, transformând suferința și jertfa în operă de artă.

Prima ediție a acestei lucrări de o valoare literară, istorică și morală majoră a fost publicată de ai noștri la Madrid în 1983. Așa ne place să le zicem românilor care s-au salvat de teroarea comunistă în Spania Generalului Franco. Aveți prefața editurii Dacia reprodusă integral în această ediție.

Acum câțiva ani, privind la fauna politică ticăloșită și pipernicită a României de azi, am scris un text pe care l-am numit “Dor de Căpitan”. Nu m-am gândit atunci la romanul de față, ci la faptul că, odată cu măcelărirea generației de aur a tineretului român din perioada interbelică, neamul nostru a rămas decapitat. Genocidul împotriva poporului român a fost executat cu metodă și cu o precizie diabolică. Și dacă în literatură, artă și știință am avut parte de personalități cu totul remarcabile, atunci în politică nici sub comunism, nici sub liberalismul care i-a urmat n-a putut răsări ceva comparabil cu splendoarea, avântul și bravura acelor bărbați ai neamului nostru.

Deși a fost ucis la vârsta de doar 34 de ani, Nicolae Totu este un destin împlinit. El și-a făcut datoria față de țară și față de urmași, lăsând drept mărturie a dragostei sale pentru Hristos și pentru Neam această bijuterie a literaturii române. Dacă Dumnezeu i-ar fi hărăzit un alt destin și el ar fi reușit să scape de moarte prin refugierea în străinătate, atunci ar fi produs o vastă și valoroasă operă literară. Nicolae Totu ar fi făcut parte din aceeași pleiadă de mari autori români din exil precum Vintilă Horia, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Alexandru Busuioceanu, George Uscătescu și atâția alții.

Publicarea acestei cărți uluitoare, scrise de un om cu un destin cutremurător, este expresia admirației și recunoștinței noastre față de lupta și sacrificiile adevăratei elite naționale de-a lungul zbuciumatului secol XX. Dar și în egală măsură dovada dorinței noastre arzătoare ca cei de azi să poată avea parte de bucuria de a citi o lucrare literară care dă sentimentul înălțător al mândriei pentru trecutul nostru.

Fie ca opera și jertfa lui Nicolae Totu să încolțească în sufletele tinerilor de azi râvna de a sluji Neamul cu aceeași dedicație. Abandonând cămașa de forță a corectitudinii politice, sfidând legalismul steril și cultul drepturilor omului, a venit timpul să învățăm de la Nicolae Totu și de la eroul său căpitanul Andrei cum e să trăiești o viață cu rost.