DESPRE DISCERNĂMÂNTUL CELOR CARE NU AU PROPRIUL SISTEM DE REFERINȚĂ

Notele unui fost euroentuziast care încă nu a devenit eurosceptic

De câțiva ani încoace ideea de integrare europeană a devenit parte obligatorie a discursului public și a platformelor electorale ale tuturor partidelor. Inițial, această uniformizare a discursului public al politicienilor moldoveni ne bucurase nespus. Asta pentru că mișcarea dinspre trecutul totalitar sovietic ne orienta spre o singură direcție ― spre Vest. Occidentul capitalist, văzut ca singură alternativă a trecutului comunist, a fascinat conștiința publică. Frustrările istorice, urmate de entuziasmul primului deceniu postsovietic, au format o serie de clișee care au ținut loc de gândire politică. Integrarea europeană a devenit un fel de parareligie.

Până la răsturnarea din 2009, instituțiile europene ne tot trăgeau de mânecă să facem reforme, să fortificăm justiția și puterea locală, să respectăm drepturile omului și regulile democratice. Însă de când cu succesiunea repetată la guvernare, am descoperit că, de fapt, criteriile și criticismul, aplicate în mod constant și ireconciliabil fostelor guvernări, au cedat în fața interesului geopolitic. Înalții demnitari europeni, dar și americani deopotrivă, secondați de cei din regiune, care deja au învățat lecția, s-au specializat în risipirea elogiilor la adresa actualei puteri.

Însăși ideea integrării europene a devenit un mit îmbietor, un drum cu sens unic, un adevăr indiscutabil. Și cum orice cult are nevoie de șamanii și magii săi, apostolatul proeuropean a devenit apanajul unei puzderii de personaje, care, din postură de demnitari sau din cea de experți, emit platitudini despre “viitorul luminos” care ne așteaptă odată cu integrarea europeană. Imitatorii locali sunt neteziți pe creștete cu regularitate de oracolii “de la centru”, care descind periodic pe pământul nostru încă nereformat din înălțimile Europei. A acelei Europe, devenite pentru mentalul colectiv un fel de fata morgana, spre care suntem obligați să aspirăm în unanimitate și fără a pune întrebări sau a formula rezerve. Promisiunea de a fi primiți în Paradisul terestru, unde nu mai există probleme economice și sociale, enunțată sacrosant de pe culmile instituțiilor internaționale, ne îmbată și ne fac să trăim așteptarea unei continui stări de beatitudine, râvnite cu sinceritatea naivă a ateului.

Ieșiți de sub tăvălugul nivelator al comunismului sovietic și fără a avea răgazul să ne dezmeticim din starea de inconștiență colectivă, ne-am pomenit sub un alt tăvălug, cel al capitalismului liberal, pe care, în puținătatea noastră intelectuală, îl credem singura alternativă a “lumii vechi”. În absența unui sistem de referință solid și imuabil, care să ne dea o viziune clară asupra vieții, am plonjat într-un sistem de coordonate, despre care știam câte ceva foarte superficial, dar care emana atractivitatea unui confort al vieții cotidiene, adică tocmai ceea ce ne-a lipsit atât de mult în trecut. Credința oarbă în progres, în minunile tehnicii, în funcțiile miraculoase ale pieței, în capacitatea de autoreglare a sistemului capitalist, care rezolvă în mod automat orice problemă, încă alimentează din plin imaginația moldovenilor.

Visul oricărui moldovean tânăr este să plece peste hotare. Pentru că nu are de lucru acasă. Deci, motivele ar fi de ordin economic. Desigur, dar aici, ca, de altfel, întotdeauna, primează factorul spiritual. Absența unei vieți interioare profunde și intense, a unei viziuni largi, a unor mize superioare, reduce aspirațiile omului comun la satisfacerea nevoilor materiale. Dezastrul economic și absența cronică a locurilor de muncă, se știe, provoacă nu doar exodul masiv al tinerilor peste hotare. Efectele sociale, psihologice și demografice sunt de o gravitate și de o tragică amploare fără precedent. Depopularea țării capătă proporții mai devastatoare decât pe timpurile războaielor clasice. (Ce reprezintă astăzi războaiele non-militare, cu componenta lor organizatorică, economică, mediatică etc., cine sunt agresorii și care le sunt țintele, putem discuta cu alt prilej.) Iar tinerii care au reușit să rămână acasă și să facă studii de calitate, să învețe limbi străine, sunt momiți prin programele “Work and Travel” să descopere America. Așadar, tinerii de elită sunt vânați unul câte unul pentru a li se oferi perspective roze dincolo de ocean. Câștigătorii acestui bilet spre Raiul de pe Pământ, copleșiți de fericire, nu au conștiința faptului că au încăput într-un malaxor internațional, care cel mai probabil îi va dezrădăcina, îndepărtându-i de casă, de morții și viii lor, care au nevoie de ei aici. Goana după fericirea personală văzută ca rezolvare a problemelor de ordin financiar este efectul modelelor promovate prin cultura de masă, cu idolii și ritualurile lor. Individualismul liberal a substituit colectivismul sovietic. Prozeliții din Răsărit și-au depășit semenii din Vest în practicarea egoismului și a lipsei de obligații față de alții, rude, comunitate, țară. Tot ce contează este goana maladivă după bunurile materiale, care substituie orice aspirație ce depășește cadrul îngust al universului artificial indus de “lumea liberă”.

În ultimii ani am auzit de atâtea ori părinți care mi se lăudau, afișând o satisfacție stupidă, că, uite, copiii lor s-au aranjat afară, în Europa, în Canada, în SUA. Bucuria lor nătângă vine din prejudecata extinsă în mentalul colectiv că Occidentul ar reprezenta o civilizație superioară. Prin urmare, integrarea copiilor lor în acele societăți ar fi, în mod automat, o dovadă a superiorității, a performanței profesionale a acestora. Pe vremea când lumea gândea în categorii normale, plecarea cuiva dintre apropiați departe de casă era ca un blestem, un prilej de suferință. Însă cazanul globalizării, invocat recent pe un ton de avertisment profetic de fostul deținut politic și mereu proaspătul gânditor politic Ion Moraru, macină tot ce îi pică în cale: neamuri, tradiții, credințe, familii, obligații.

Alienarea colectivă se produce mult mai rapid și la scară infinit mai largă decât pe vremea comunismului. Atunci agresiunea era brutală, deschisă și vulgară: violență, constrângeri, distrugerea bisericilor și asasinarea indezirabililor, ateism impus cu forța și lipsuri materiale cumplite. Astăzi, violența frontală a URSS este înlocuită cu influența subtilă, perfidă, insesizabilă a Vestului. Dezdumnezeirea plin lipsuri și suferință este înlocuită cu dezdumnezeirea prin abundență materială și hedonism. “Hard power”-ul comunist este substituit cu “soft power” consumist. Abuzurile și limitările de ieri sunt înlocuite cu libertățile fără limită și fără obligații, cu relaxarea morală până la disoluție. Locul colectivismului îl ia individualismul. Însă tot “determinismul economic”, tot materialismul, tot erezia darwinistă și idolatria progresismului, a mitului devenirii istorice pozitiviste alimentează așteptările eshatologice ale mărturisitorilor banului devenit din mijloc scop. Manipularea, persuasiunea, spălarea de creieri și inocularea unor false valori și modele, care modifică paradigme și comportamente ale unor colectivități întregi cu o viteză uriașă, sunt efectele directe ale industriei filmului și ale marilor canale TV.

Astăzi tot mai mulți știu CUM vor să trăiască și tot mai puțini se întreabă PENTRU CE să trăiască. Adică în numele căror scopuri, altora decât mercantile. Dincolo de orizontul opac la vieții private, dincolo de instincte și necesități primare intervine vidul intelectual și moral. Modelul demn de urmat nu mai e nici eroic, nici al jertfei și sfințeniei, ci al consumatorului nepăsător și tembel.

Lupta pentru independenta politică a țării s-a împotmolit în dependența ei economică din ce în ce mai profundă față de capitalul străin. A vorbi azi despre independența economică, despre apărarea pieței interne față de invazia mărfurilor și a resurselor financiare din afară e cumva de prost gust. A vorbi despre nevoia aplicării unui minim protecționism economic, despre schimbarea politicilor de creditare pentru întreprinzătorii autohtoni, a vorbi despre admiterea condiționată a capitalurilor străine doar în sectoarele unde economia națională are nevoie și unde nu sunt suficiente investiții autohtone înseamnă a ieși din limitele obligatorii ale “political correctness”. Liberalismul fără limite este avantajos doar pentru marile economii ale lumii, iar statul trebuie să exercite puterea și autoritatea sa fără a fi subordonat factorilor economici.

Democrația, pentru care am luptat atât de mult, a degradat în plutocrație. Capii partidelor “în vogă” sunt fie oligarhi, fie servanții acestora. Campaniile electorale au învățat competitorii să facă promisiuni deșarte celor care așteaptă să fie fericiți după alegeri. Și dacă primele “alegeri libere” mai lăsau loc pentru sinceritate, spirit justițiar, confruntare de idei, ultimele s-au rostogolit spre simple exerciții de manipulare a maselor și de cumpărare a voturilor țăranilor pauperizați. Din votanți masele au devenit electorat, adică deputatul nu mai este produsul votului, ci din contra, politicianul este administratorul unui SRL care se numește electorat. Astfel au apărut Politicieni cu Răspundere Limitată. Locul luptătorilor politici și al confruntărilor de idei, așa cum erau acestea, au fost ocupate de negustorii descurcăreți, de băieții fără complexe, fără preocupări intelectuale și spirituale, fără răspundere și fără limite în poftele lor de căpătuire. Libera competiție economică a fost substituită de capitalismul clientelar și monopolurile mascate, libertatea de exprimare a fost înlocuită cu dezinformarea, libertatea întrunirilor a degradat în violențe de masă, acoperite de mitologia revoluționară și de protectorii externi. Oligarhiile locale au joncționat cu cele internaționale, culpajul intereselor mafioților locali cu cele ale briganzilor de anvergură internațională s-a produs. Iar publicul naiv continuă să consume mitul despre conflictul dintre comuniști și anticomuniști, să anatemizeze defunctul URSS și să sacralizeze Occidentul.

Lipsa de viziune, de caracter și de repere spirituale a exponenților actualei puteri s-a văzut în mod izbitor cu prilejul recentei tentative de a promova așa-numita lege anti-discriminare. Bâlbâielile demnitarilor despre recunoașterea drepturilor “minorităților sexuale” ca precondiție de aderare la UE au fost ca o hârtie de turnesol. A pretinde cu o mină gravă că raporturile sexuale dintre doi bărbați sau două femei sunt la fel de firești ca și raporturile între persoanele de sexe opuse înseamnă a manifesta o nesimțire și o nerușinare de-a dreptul degradante. Starea de paralizie morală și de atrofiere a sentimentului religios, dublate de raporturile de obedientă lașă față de unii exponenți ai birocrației europene, ni s-au înfățișat în toată sluțenia lor. Emisarii întunericului, tot ei trimiși ai cercurilor tenebroase din exterior, chiar au îndrăznit să pretindă, iar slugarnicii noștri trepăduși de la guvernare ― să repete papagalicește că adoptarea legii respective ar fi o precondiție pentru regimul de liberalizare a vizelor de intrare în mult-râvnita Europă. Urmând logica respectivă, am putea spune că trocul este următorul: dați-ne sufletul și copiii și vă dăm vize. Iar dacă mâine comisarii europeni (vai, cât de sinistru sună termenul respectiv în spațiul postcomunist!) ne vor cere să declarăm prin lege ca fiind normale incestul, pedofilia (recunoscută recent în Canada drept orientare sexuală), zoofilia, necrofilia și altele de acest fel, ce vor spune “yesmenii” noștri? Ei, care nu îndrăznesc să schițeze un gest de dezacord în raport cu Bruxellesul așa cum pe timpuri birocrația sovietică moldovenească stătea în poziția de “drepți” față de Moscova. Complexul de inferioritate față de cei ce decretează comandamente fără drept de apel, pe care o vădesc practicanții mimetismului politic din vârfurile puterii față de emisarii plimbăreți, are și o explicație istorică.

Ieșind de sub regimul sovietic descreștinați în masă și căzând sub imperiul secularismului occidental, puțini dintre noi mai înțeleg ce înseamnă starea de normalitate, care depășește stricta satisfacere a necesităților biologice. Lipsa de repere majore, aplatizarea intelectuală și efectele culturii de masă își spun cuvântul. Incapacitatea de a fi demni și selectivi cu influențele din afară, de a înțelege că, de exemplu, prezența excesivă a capitalului străin nu e mai puțin gravă decât prezența militară străină, că valorile și tradiția națională nu trebuie abandonate de dragul unor valori îndoielnice, servite din exterior ca substitut al profilului nostru identitar, rămân a fi niște plăgi ale mentalului colectiv. Ele afectează profund spațiul public, suprapopulat de “lideri de opinie”, confecționați pe bandă rulantă de granturile vestice.

Vrem să ne integrăm în UE^[1]. Dar nu cu orice preț și nici cu capul plecat. Vrem să facem reforme politice și economice, dar nu să ne călcăm în picioare tradiția și credința. Știm că schimbarea adevărată, multașteptată de oameni, nu poate veni de la cei care se închină demonului economiei și uită de suflet și morală.

Moldova are nevoie de o revoluție spirituală. Avem nevoie de o revoluție conservatoare. Putem să ne ridicăm din mocirlă doar făcând mai întâi un efort spiritual. Renașterea noastră se poate produce doar prin revenirea la origini. Originile noastre se trag din credința creștin-ortodoxă. Singurul sistem de referință, singurul principiu ordonator, singura optică imuabilă este cea întemeiată pe învățătura hristică. Vom supraviețui și vom dăinui în timp doar în măsura în care vom abandona iluziile modernismului, care au făcut din om o ființă autonomă, un bastard al big-bang-ului, un accident al evoluției speciilor, împingându-l în definitiv spre semeția de a se crede autosuficient. Doar înțelegerea faptului că omul nu este măsurariul propriei valori, ci valorează exact atât cât știe să se raporteze la modelul superior, extramundan, singurul care înalță, înnobilează și dă sens vieții ca efort continuu spre perfecțiune, pot și trebuie să devină elemente salvatoare pentru noi.

Moldova are nevoie de o nouă elită, de o nouă aristocrație spirituală și intelectuală în sensul său tradițional. Cunoașterea trecutului istoric, însușirea temeinică a experienței internaționale, asumarea Moldovei ca pe un destin personal, depășirea complexelor provinciale și a animozităților interetnice, cultivarea sentimentului onoarei, a modelelor virile și eroice în contrast cu colectivismul comunist și cu mercantilismul liberal ― iată componentele de bază care trebuie să ghideze efortul de formare a noilor elite. Ce fel de societate dorim să avem mâine, cum ne raportăm la vecini, cum contextualizăm sub aspect geopolitic locul Moldovei în raport cu Rusia și SUA, iată câteva probleme fundamentale la care trebuie să găsească răspuns și, mai ales, aplicare înțeleaptă exponenții noii elite în devenire. Păstrarea unui optimism viguros și realist, efortul solidar și tenace, clarviziunea și credința sunt tot atâtea componente ale reușitei de mâine a Moldovei.

www.allmoldova.com, 31 martie 2011

Flux, 01 aprilie 2011