PPCD LA 25 DE ANI ― Un sfert de veac în apărarea interesului național

Era luna mai 1988. Perestroika declanșase spiritele care stătuseră în stare de latență timp de aproape o jumătate de secol. Atmosfera de marasm în care intrase ireversibil regimul sovietic, suprapusă pe o criză economică din ce în ce mai accentuată, dar și pe suprimarea culturilor naționale ale popoarelor fostului imperiu, a determinat un reviriment al societății inițial la nivelul vârfurilor intelectuale.

În drum dinspre Uniunea Scriitorilor spre Casa Presei, cele două locuri de unde emana spiritul protestatar și dorința de înnoire, în dreptul hotelului “Codru”, îl întâlnesc pe vechiul meu prieten, Andrei Vartic, cunoscutul artist și regizor de teatru. “Iurie, ― îmi zice plin de emoție și entuziasm Andrei, ― am auzit la un post de radio că în Estonia, intelectualitatea a creat o mișcare populară. Ce zici, poate să organizăm și la noi o mișcare democratică?”. M-am aprins imediat de ideea enunțată de Andrei. Au urmat câteva zile sau poate săptămâni de pregătiri febrile. Suflul schimbărilor plana în aer. Împreună cu câțiva prieteni jurnaliști și cu colegii mei de la Muzeul de Literatură “Dimitrie Cantemir”, unde activam pe atunci, am început pregătirile pentru formarea unei noi organizații, care să reprezinte o alternativă Partidului Comunist. Marele avantaj era că semnalul venea chiar de la Moscova. Gorbaciov anunțase noul curs al partidului, iar “Perestroika” și “Glasnost” devenise cele mai în vogă slogane. La Chișinău, ca și în alte republici unionale, conducerea de partid se opunea tacit noii orientări spre ceea ce s-a numit “comunism cu față umană”. O expresie contradictorie, oximoronică și poate naivă din perspectiva zilei de azi i-a trezit atunci la viață pe cei mai îndrăzneți.

Aveam deja ceva experiență organizatorică. Cu vreo doi ani înainte participasem la constituirea Asociației Tineretului de Creație, care reunea tineri literați, artiști de teatru, pictori și jurnaliști. Fusese o inițiativă apărută sub egida comsomolului. Printre cei pe care mi-i amintesc acum, din organizație făceau parte poeții Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Boris Vieru, Alexandru Corduneanu, Lorina Băleanu, Valeriu Matei, pictorii Andrei Mudrea și Anatol Rurac, actorii și regizorii Mihai Fusu, Silviu Fusu, Emil Gaju și Tudor Tătaru. Îl alesesem pe Nicolae Popa președinte. La acele ședințe se rosteau poezii, se prezentau fragmente din spectacole, se discuta despre cultură. Locul întrunirilor devenise Centrul Tineretului “Iuri Gagarin” din parcul “Valea Trandafirilor”. Și cum era moda vremii, într-o seară se organizase o primă transmisiune de la fața locului la televiziune. Tocmai în acel moment apăruse în “Literatura și Arta” un articol semnat de Vasile Severin, “Amară-i frunza de tutun”, în care jurnalistul critica exploatarea copiilor la muncile de culegere a tutunului. La un moment dat, Mihai Fusu, la care ajunsese microfonul, a spus ceva de genul: “Ceea ce face Comitetul Central cu copiii noștri de la țară este o adevărată porcărie!”. Fraza a sunat șocant și revoluționar. După care, noua organizație a ieșit definitiv din grațiile Comsomolului, n-am mai putut obține săli pentru întruniri, iar în scurt timp am încetat să ne mai adunăm.

Dar acea primă experiență ne-a fost de folos atunci când ne apucasem să facem o organizație obștească, inspirată din noul curs spre deschidere a partidului. Am intrat imediat în contact cu scriitorii, care reprezentau vârful de lance al libertății spirituale. Doar în câteva zile, împreună cu colegii mei de la muzeu, Sergiu Burcă, Sergiu Cucuietu, cu lingvistul Vlad Pohilă și pictorul Iurie Zavadschi, cu poetul Alexandru Corduneanu, cu studentul din anul întâi la Jurnalistică, Virgil Zagaievschi, cu prietenul meu de facultate Vasile Năstase și poate alți câțiva, care îmi scapă acum, am și pornit pregătirile febrile.

Centrul de comandă era în biroul nostru de la Muzeul de Literatură, în care stăteam împreună cu Sergiu Burcă, el ― șef de secție, iar eu ― colaborator științific superior la secția Literatură Clasică. Protectorul și mentorul nostru, istoricul literar Vasile Malanețchi, ne adunase pe mai mulți la acea instituție, el deținând funcția de director adjunct la muzeu. Telefonul de contact ― 22 50 64.

Țin să amintesc neapărat aici că cea care ne-a apărat și ne-a dat libertatea să ne ocupăm de activitățile noastre de tineri rebeli a fost prozatoarea Lidia Istrati, care, la scurt timp după evenimentul din 3 iunie, ne-a cedat, lui Sergiu Burcă și mie, biroul său de director, ea trecând în cabinetul nostru înghesuit, improvizat din doi pereți din carton, între cabinetul unde stătea Mihai Papuc și cel al lui Vasile Malanețchi. Istrati a avut grijă să mutăm și telefonul din cabinetul nostru în cel de director, ca să nu pierdem contactul cu adepții.

Îmi amintesc și acum cum Lidia Istrati și prietena ei, poeta Leonida Lari, se întâlneau practic în fiecare zi în acea încăpere mică la o cafea și o țigară, urmărind prin ușa întredeschisă cum alergam noi, tinerii, pe coridor, în activitățile noastre febrile, primind și transmițând oamenilor de nădejde pachete cu foi volante sau dactilografiind la prima noastră mașină de scris cu alfabetul latin, pe care o adusese de la Riga cu avionul Valeriu Reniță, achiziție pentru care adunasem mână de la mână două sute de ruble. Cele două scriitoare, care erau de o inteligență și de un umor ieșit din comun, ne încurajau prietenește și ne aruncau câte o glumă plină de bunăvoință. Cum ar veni, înainte, băieți, nu vă lăsați, că noi suntem prin preajmă.

În dimineața zilei de 3 iunie 1988 holul Uniunii Scriitorilor se umplea de lume văzând cu ochii. Fotograful Uniunii Scriitorilor, Nicolae Răileanu, clămpănea de zor din aparatul său, imortalizând evenimentul. În sală se adunaseră ceva mai mult de două sute de persoane. În scenă ― Andrei Vartic. Întrunirea a fost botezată Adunarea intelectualității de creație și tehnice. Vorbitorii se succedau pe rând. La un moment dat, Andrei supune votului hotărârea de a forma Mișcarea Democratică pentru Susținerea Restructurării. Se votează cu entuziasm, unanim. Se adoptă și câteva documente în spiritul Perestroika. După care, din sală, au fost propuși membrii Grupului de Inițiativă, fiind aleși vreo douăzeci și cinci de persoane. Îi voi pomeni doar pe doi dintre noi, ambii fiind deja în lumea celor drepți: celebrul pictor Mihail Grecu și remarcabilul traducător și tribun Alexandr Brodschii. (În acest moment nu am lista completă în față, iar răscolitul arhivei mi-ar lua ceva timp. Dar într-o bună zi voi reveni ca să-i pomenesc de bine pe toți cei care au făcut parte din acea primă echipă de conducere provizorie a mișcării noastre.) Sarcina grupului de inițiativă era elaborarea Programului și a Statutului noii organizații, publicarea acestor documente în presă și convocarea Congresului de constituire.

Între timp, pe Aleea Clasicilor, începând cu ziua de 15 ianuarie 1988, se adunau în fiecare duminică, la început mai puțini, apoi tot mai mulți, cei care deveniseră, în acest răstimp, membri ai cenaclului “Alexei Mateevici”, conduși de studentul la medicină Anatol Șalaru. Anume dintre cenacliști selectasem cei mai mulți delegați, inclusiv din raioanele din afara capitalei. Iar începând cu ziua de 3 iunie 1988 eram într-o dublă postură, duminica ― membri ai cenaclului, iar pe parcursul săptămânii ― membri ai Mișcării Democratice. Avântul mișcării de eliberare națională era încă înainte. Elanul nostru nu cunoștea limite. Curgea năvalnic, vulcanic, impetuos, nestăvilit din sufletele noastre însetate de libertate și dreptate. Iar printre marii noștri sfetnici și îndrumători erau mereu lingvistul Valentin Mândâcanu, poetul Dumitru Matcovschi și fostul deținut politic Ion Moraru. Desigur, oameni cu merite deosebite au fost mult mai mulți, scriitori și militanți de vocație. Eu însă i-am numit aici doar pe cei la care puteam apela oricând după un sfat sau un ajutor.

Bunul nostru prieten Valentin Mândâcanu, autorul neuitatului eseu “Veșmântul ființei noastre”, apărut la revista “Nistru” condusă de Dumitru Matcovschi, a plecat în lumea celor drepți. Ca și atâția oameni dintr-o bucată, cu care am împărtășit bucuria și amarul de-a lungul anilor. Mi-l amintesc și acum pe Matcovschi, viguros ca un brad, Dumnezeu să-i dea sănătate și puteri. Câtă vigoare și bărbăție emana prin însăși prezența lui printre noi! Astăzi dimineața primul telefon l-am primit de la Ion Moraru, președintele de onoare al PPCD. “Iura, dragul meu băiat, transmite-le tuturor băieților noștri. Să fiți atleți veritabili ai lui Hristos! Iar PPCD să fie în continuare osatura neamului nostru în vecii vecilor!”.

După acea zi de neuitat de acum 25 de ani, am tot alergat pe la toate redacțiile ca să publicăm documentele noastre. Dar cenzura regimului încă mai funcționa aproape impecabil. Motiv pentru care am și organizat prima noastră acțiune stradală la 31 octombrie 1988, întâmplător, chiar în ziua mea de naștere. Eram în fața Comitetului Central cam vreo zece inși. Cu lozinci improvizate, prin care ceream publicarea platformei noastre. A urmat un proces de judecată la Judecătoria raionului Frunze de atunci, azi Buiucani. Cei de pe banca acuzaților erau Alexandr Brodschii, Ala Mândâcanu, Vasile Năstase și eu. În acel moment, în fruntea judecătoriei se afla Tudor Panțâru. El a fost cel care a tras sforile și ne-a învățat ce să spunem ca să ne achite. Vremurile erau mai blânde decât altă dată, așa că am scăpat relativ ușor din încurcătură.

La 16 iunie 1988 am fost invitați, Virgil Zagaievschi și cu mine, de către doi jurnaliști de la redacția de tineret a televiziunii, Sandu Osadcenco și Valeriu Postică, pentru a prezenta noua organizație. Însă, ajunși acolo, am aflat că cenzura a interzis apariția noastră pe post. Pentru mine nu era nimic nou, șocant sau neobișnuit. Lucrasem la TV ca redactor între 1985 și 1988, înainte de a pleca la muzeu, așa că știam bine ce era cenzura. Înainte să plecăm de acolo, am intrat pe la foștii colegi de redacție ca să dau un telefon acasă. În acele zile așteptam din oră în oră nașterea celui de-al doilea copil. Însă nu a răspuns nimeni. Atunci am sunat-o pe mama, am întrebat-o dacă știe ceva. Nu primise nicio veste. Am alergat la maternitatea de la spitalul numărul unu. Ajuns acolo cu sufletul la gură, aflu că, între timp, mi se născuse o fiică. Am numit-o Ruxanda. De atunci încoace îmi place să repet că prima mea fiică este cu treisprezece zile mai mică decât partidul nostru. Așa încât nu pot să uit niciodată câți ani au cei doi colegi de generație, PPCD și Sanda.

Cum aș putea să uit acele nopți pline de încordare de la Uniunea Scriitorilor, când, în liniștea nopții, dactilografiam foile noastre volante și rezoluțiile viitoarelor mitinguri în biroul de la muzeu? Sergiu Cucuietu, colegul nostru de muzeu, care lucra deja de câțiva ani acolo, avea o relație de prietenie cu un bătrân care era paznic la Uniunea Scriitorilor. Ne împrietenisem și noi cu el. Era poetul de origine bulgară Chiril Aldea-Cuțarov, un om de mare suflet, pe care îl îmbunam cu un pahar de vin ca să ne permită să sustragem discret mașinile de dactilografiat din anticamera președintelui Uniunii Scriitorilor și din cea a redactorului-șef al săptămânalului “Literatura și Arta”. Și așa ne făceam cu trei mașini de scris, una fiind a noastră, altele două ale șefilor de la etajele de sus. Le așezam pe mese una lângă alta și, după ce elaboram de mână textele, unul se apuca să ne dicteze, iar alții trei dactilografiam de zor textele noastre incendiare. Sergiu Cucuietu, Sergiu Burcă, Vlad Cubreacov, proaspăt angajat la muzeu, și cu mine eram cvartetul nocturn, care țăcănea muzica atât de dragă inimilor noastre, cea a libertății. Uneori ne ajuta și Natalia Pascal, angajată și ea a muzeului. Iar atunci când cineva obosea să tot bată clapele, ne înlocuiam, rânduindu-ne de la dictat la scris. Marea provocare era să găsim hârtie și panglici cu cerneală pentru mașină de scris, o raritate la acea vreme. Iar până dimineața reușeam să facem cel mult câteva sute de foi volante, în fiecare mașină de scris putând fi plasate cinci, cel mult, șase coli de hârtie.

Zgomotul produs de mașinile de scris ne părea asurzitor în liniștea nopții. Bătrânul poet nea Chiril veghea munca noastră clandestină la ușa de la intrarea în Uniunea Scriitorilor, pe care o ținea încuiată cu strășnicie. Din când în când Aldea-Cuțarov trăgea delicat de ușă, ca să nu ne sustragă de la treabă, zâmbea conspirativ, ne făcea din ochi și, ducând degetul la buze în semn de discreție, ne făcea din cap că totul e sub control. Peste perete, la doi pași, era sediul Procuraturii raionului Frunze. Așteptam din clipă în clipă să apară securiștii sau milițienii. Iar la fiecare zgomot, care se auzea afară, ne opream din dactilografiat, ascultam cu încordare, ne ițeam prin ferestruica de sus și ne continuam munca noastră subversivă.

Către dimineață, imediat ce se mijea de ziuă, căram la loc mașinile de scris, iar nea Chiril, care era și chelarul Uniunii, avea grijă să ne deschidă și să vadă să așezam bunurile sustrase provizoriu exact în poziția în care le găsisem. Cel la care păstram în taină foile volante era prietenul nostru Dumitru Marian, șeful Clubului Literaților, care stătea într-un birou din fundul clădirii, în preajma Sălii Mari a Uniunii. Așa era mai sigur, deoarece așteptam percheziții din clipă în clipă. După care foile cu pricina ajungeau duminicile în mâinile cenacliștilor sau ale participanților la mitingurile noastre. Un an de zile am activat în formula de Mișcare Democratică, fără a primi recunoaștere oficială de la autorități. Eram porecliți pe atunci “neformalî”, adică informalii, cei fără statut oficial. Iar la 20 mai 1989, tot în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor, am convocat Primul Congres al Frontului Popular din Moldova. Ca să adoptăm noua titulatură, am recurs la fuzionarea Mișcării Democratice cu cenaclul “Alexei Mateevici” și cu Mișcarea Verzilor.

Obținând aprobarea de la conducerea Uniunii Scriitorilor să ne adunăm în Sala Mare, ne-am apucat să pregătim în condiții de “Samizdat” mandate ale delegaților, am luat legătura cu prietenii noștri din raioane, am redactat câteva documente și am stabilit ziua congresului. La intrare, băieții noștri îi verificau pe cei care soseau, trecându-i în lista delegaților și înmânându-le mandatele. În dimineața acelei zile, când sosiseră doar câțiva delegați, eram în biroul nostru, fiind absorbiți de pregătirea evenimentului care urma să aibă loc.

Și iată că în acel moment ușa se deschide brusc, iar în fața noastră apar doi bărbați solizi, îmbrăcați la costum, încruntați și cumva amenințători. Unul dintre ei, care era, probabil, șeful, ni se recomandă că ei sunt de la Comitetul Central și ne întreabă pe un ton răstit ce facem acolo? La care Burcă îi răspunde senin că, de fapt, noi suntem în cabinetul nostru de muncă și că noi lucrăm aici. “Dar astăzi e zi de duminică și voi n-aveți ce căuta la lucru!” -, unde face spre noi cel care se vroia fioros. Burcă nu se lasă: “Da noi suntem băieți harnici și lucrăm și duminica!”. Și atunci tipul își dezvăluie scopul vizitei inopinate: “Da ce adunare, mă rog, puneți voi aici la cale? Voi știți că ea nu e autorizată de Comitetul Central? Vreți să aveți probleme?”. La care Burcă îi răspunde ușor nervos: “Domnule, auzi, nu te răsti la noi, că noi nu suntem membri de partid. Și vă rog să eliberați biroul, că avem de lucru!”. Fiind șocați de formula de politețe cu “domnule” și cumva descumpăniți de impertinența cu care au fost înfruntați, cei doi au aruncat ceva de genul să avem grijă de urmări, care se anunțau a fi grave, și duși au fost.

Abia la 25 octombrie 1989 Guvernul RSS Moldovenești a înregistrat oficial Frontul Popular din Moldova. Pe atunci șef al secției juridice a Guvernului era Vasile Cozma, cel care ulterior a devenit primul președinte al Curții de Conturi. Peste câțiva ani, la Congresul III din 15-16 februarie 1992, care s-a ținut la Teatrul de Operă și Balet, am adoptat denumirea de Frontul Popular Creștin Democrat. Îmi amintesc și acum discursul vibrant al poetului creștin Ioan Alexandru, care emana lumină și dragoste. El ne îndemna să înțelegem că un patriotism fără Hristos este unul steril, și doar alierea cu Dumnezeu ne poate face invincibili și ne poate învăța cum să ne trăim viața în slujire și dăruire neamului. Peste alți câțiva ani, la 11 decembrie 1999, în sala Palatului Național, delegații Congresului al VI-lea au adoptat hotărârea de a îmbrățișa titulatura Partidul Popular Creștin Democrat.

Revin aici la un episod important din viața noastră. La 9 iunie 1996, sala Palatului Național era arhiplină. Delegații la Congresul al V-lea ascultau cu sufletul la gură discursul poetului Dumitru Matcovschi. Vocea lui răsuna solemn și dureros. În liniștea sălii, Matcovschi, cel de care ni se făcuse atât de dor după tragicul accident din mai 1989, recita din nou imnul nostru “Eu sunt cu Frontul Popular”.

La un moment dat, colegul Dumitru Osipov, cel care era responsabil de pază la reuniunea noastră, urcă pe scenă și-mi șoptește la ureche că a primit chiar acum o informație de la poliție că sala este minată și că sunt somat să anunț delegații despre asta și să părăsim imediat clădirea. “Mitică, ― i-am zis, ― nu-l pot întrerupe pe Matcovschi. Lasă-l să încheie. Iar polițiștilor spune-le că gluma nu trece și că vom ieși de aici după ce vom încheia lucrările congresului”. Iar în pauză, când delegații au ieșit să servească o cafea, geniștii căutau de zor bomba cu efect întârziat. Nu au găsit nimic, firește. Bomba eram chiar noi, mesajul nostru.

II. Acum un sfert de veac se consuma marea iluzie a comunismului. URSS scârțâia din toate încheieturile. Atunci mișcarea de emancipare națională și-a realizat misiunea istorică. Eram romantici, neînfricați și nesăbuiți, ca toți cei care fac ceva demn de reținut în timp. Nu-mi regret trecutul, așa cum nu și-l regretă atâtea zeci de mii de oameni care au trăit acele momente de vârf, urmate de coborâșuri, eșecuri și neîmpliniri. Dar nici nu trăiesc doar cu trecutul. Îl reevaluez din perspectiva experienței personale și colective de un sfert de veac.

Cinste celor care sunt din prima zi și până astăzi în sânul familiei noastre politice și spirituale. Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecați dintre noi, de bătrânețe, de boli sau de mâna criminalilor. Eu îi am pe toți în inima mea. Chiar și pe cei care la un moment dat au obosit, au renunțat sau poate s-au rătăcit pe alte cărări ale vieții.

Astăzi, după mai bine de două decenii, ne este dat să consumăm o altă iluzie, care a substituit-o pe cea comunistă în mințile noastre ― iluzia liberalismului. Sistemul pe care îl credeam a fi de alternativă vechiului regim este într-o stare de dezagregare vertiginoasă: instituțională, economică, socială și morală. Atâta doar că inerția noastră de gândire încă ne mai ține pe mulți dintre noi captivi ai acestor mituri ale democrației și economiei de piață, care s-au dovedit a fi o societate dominată de plutocrație, cleptocrație și ohlocrație. Marea confuzie e că doar noi, moldovenii, uite că suntem așa de proști, provinciali și corupți, încât nu suntem în stare să ne ridicăm la standardele unui Occident paradiziac. Dar pentru cine are ochi de văzut este deja limpede că am scăpat de o societate nedreaptă și am nimerit în una și mai strâmbă. De la cultul lui Lenin și al partidului-stat am ajuns la cultul banului, la libertatea fără limite, la dreptul câtorva șmecheri de a acapara întreaga avere națională în mâinile lor. Anume ei sunt cei care ne tot amețesc cu povești despre integrarea europeană, plus o duzină de “idioți utili”, cum le-ar zice Lenin, analiștii de serviciu, cărora le lipsește uneori clarviziunea, iar alteori ― bunul-simț. Astfel, de la un soi de păgânism antihristic am plonjat în altul, nu mai puțin distructiv.

Astăzi a venit timpul să renunțăm la propriile iluzii tinerești, să ne debarasăm de prejudecăți, care au ținut atâta amar de vreme loc de adevăr incontestabil. Dacă acum 25 de ani împărtășeam etnocentrismul sau patriotismul etnic ca pe o manifestare supremă a aspirațiilor noastre, astăzi este momentul să îmbrățișăm hristocentrismul ca forță spirituală unificatoare a poporului nostru. Nu individualismul egoist și hrăpăreț al societății de consum, care ne atomizează și ne destramă definitiv neamul nostru risipit prin toată lumea, ne va salva. Nu corporațiile sau grupurile financiare, care au acaparat statul nostru sub protectorat extern și ne ademenesc în mrejele unei fericiri iluzorii prin gura noilor apostoli ai capitalismului speculativ, sunt cele de urmat. Așa cum acum mai bine de două decenii am spus hotărât: “Adio, URSS!”, astăzi este momentul să spunem la fel de ferm: “Adio, integrare europeană cu tot cu comisarii voștri venali și cu valeții voștri locali!”.

Suntem una dintre cele mai omogene țări sub aspect religios. Suntem un popor ortodox, atât cei care reprezentăm majoritatea, cât și minoritățile etnice. Iar bisericile creștine minoritare își au și ele locul lor în corpul nostru social. Așadar, prima idee fundamentală pentru națiunea noastră, din care fac parte organic toți cetățenii, indiferent de originea lor etnică, este Credința Creștină. Întregul nostru subconștient colectiv, mentalitatea noastră, etica noastră socială se întemeiază pe tiparul creștinismului oriental, bizantin, pe Ortodoxie. Iar libertatea fără limite și ideologia drepturilor omului nu trebuie lăsate să surpe cel mai important element identitar al nostru ― spiritualitatea religioasă.

Cea de-a doua idee de bază a renașterii noastre naționale ține de economie. Nu de cea a liberului schimb sau a comerțului liber, care marginalizează statul și majoritatea cetățenilor în avantajul oligarhiilor naționale și transnaționale, ci un alt model de economie. De la patriotismul etnic, practicat preț de două decenii și mai bine, trebuie să avansăm spre patriotismul economic. De la suveranitatea politică, declarată la 27 august 1991, trebuie să avansăm spre suveranitatea economică. De la naționalismul axat pe diferențele de ordin etnic, necesar în momentul renașterii de atunci, să avansăm spre naționalismul economic. Protejarea pieței interne, sprijinirea producătorului autohton, orientarea sistemului bancar spre servirea interesului economic larg, distribuirea justă și echilibrată a proprietății privare, dezvoltarea propriilor industrii performante, alături de asigurarea unei ample acțiuni de renaștere a agriculturii ― iată doar câteva dintre urgențele de prim ordin pentru țara noastră. Avem nevoie de un stat puternic, responsabil, solidar cu propriii cetățeni, care înțelege și își asumă plenar vocația unică în lume a poporului nostru.

Concluzionez. Astăzi două sunt ideile care trebuie să stea la baza renașterii naționale și a dăinuirii noastre în timp:

1. Creștinismul Ortodox,
2. Independența Economică.

La mulți ani, PPCD!

Dumnezeu să binecuvânteze Republica Moldova!

Hristos a înviat!

3 iunie 2013

“Flux”, 06 iunie 2013