Vestea despre moartea generalului Radu Theodoru n-a surprins pe nimeni. Dimpotrivă, surprindea longevitatea și luciditatea lui, capacitatea intelectuală și mai ales caracterul de adevărat războinic în stare să-și asume lupta ca pe un modus vivendi.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar am făcut cunoștință cu el abia acum vreo trei ani. Și asta în pofida faptului că începând cu sfârșitul lui decembrie 1989 am cunoscut foarte multe personalități din mediul politic, scriitoricesc, gazetăresc și bisericesc din România. L-am descoperit cu uimire mai ales admirându-i stilul de scriitor de o efervescență intelectuală vulcanică.
Versiunile audio ale articolelor sale de actualitate, care vizau cele mai acute probleme ale neamului, stigmatizând necruțător impostura și trădarea demnitarilor, m-au impresionat printr-o limbă atât de plastică, atât de expresivă, încât nu-i găsesc egal printre mânuitorii de condei de azi. Mă refer, întâi de toate, la autorii de texte pe subiecte politice.
Pana lui de scriitor de mare clasă, muiată în durerea și suferințele lumii românești, avea o muzicalitate aparte. Comoara lexicală pe care o revărsa în textele sale îmi dădea o satisfacție rarisimă pentru splendoarea uimitoare a acestui autor. Ironistul fin își biciuia țintele criticilor sale cu elevație, rafinament și precizie de militar.
Ne-am împrietenit din prima convorbire telefonică fără a pierde timpul pentru tatonări și avansări prudente pe calea unei relații deschise și călduroase. Până a face cunoștință personal, îi citisem doar o singură, și anume “Nazismul sionist”. Și asta mi-a fost destul ca să mă pătrund de un respect nețărmurit pentru el. Întrucât cine îndrăznește să rupă zăgazurile procustiene ale celui mai strașnic tabu impus de adevărații învingători în cel de-al Doilea Război Mondial merită toată aprecierea. Am în vedere, firește, chestiunea evreiască, abordată frontal, pe ulița mare, fără simularea unei neutralități sau distanțarea de niște figuri istorice diabolizate de către cei pe care un evreu convertit la ortodoxie, un publicist de anvergură internațională, Israel Shamir, îi numește “Stăpânii discursului”[1].
Iar în momentul când mi-a trimis la Chișinău cărțile “România ca o pradă”, “Mareșalul” și “Învierea lui Iuda”, am rămas de-a dreptul copleșit de vasta lui erudiție, meticulozitatea de cercetător care știe să descopere și să expună într-o manieră extrem de convingătoare o infinitate de surse dintre cele mai diverse. În vreme ce armate întregi pe scriitori, cercetători, cadre universitare și jurnaliști preferă să-și cruțe pielea și să ocolească spinosul subiect al omnipotenței rețelelor cabaliste internaționale, Radu Theodoru taie în carne vie. Anume așa, la prezent, pentru că opera lui va rămâne de actualitate și de acum încolo.
Desigur, vasta și deosebit de valoroasa operă artistică a generalului Radu Theodoru merită studii extinse, iar acestea sunt de domeniul exegeților. Și nici nu e locul potrivit să înșir considerațiile mele de cititor în aceste rânduri.
Am apucat să ne întreținem îndelung în câteva conversații telefonice, am făcut un schimb de articole, care reluau clasicul gen epistolar, atât de drag sufletului meu care a gustat din adolescență maniera de a scrie a înaintașilor noștri din secolul XIX. Dânsul era mereu dispus spre acțiune, spre fapte pline de curaj ce ar pune capăt distrugerii totale și ireversibile a țării.
“Haideți, domnule Roșca, să facem ceva, că de scris și de vorbit am tot arătat că suntem buni. Când veniți la București?”, ― îmi tot dădea ghes bătrânul general. Eu eram ceva mai rezervat, căutând să-i explic de ce pentru moment e imposibil de întreprins ceva care ar pune capăt unui regim trădător și dominației străinimii asupra țării.
Sincer să fiu, n-am prea agreat povestea cu așa-zisul comandament Vlad Țepeș. M-am prins la un moment dat că în jurul generalului s-au adunat niște inși dubioși, care se foloseau de notorietatea lui pentru a lansa tot felul de apeluri trăsnite. N-am mai stat să văd câtă naivitate ș câtă rea-credință era în aceste mesaje toxice. Și am regretat profund că cineva profită de credulitatea domnului Radu Theodoru, firească pentru vârsta domniei sale. I-am și exprimat rezervele mele, dar dânsul rămânea plin de elan, dornic să se întreprindă ceva concert aici și acum. Având în spate trei decenii și jumătate de activitate politică, mie îmi era mai ușor să desprind dedesubturile unor astfel de jocuri.
Acum exact un an am fost la București pentru a-mi mai procura niște cărți. Atunci am avut prima și ultima întâlnire cu generalul. L-am vizitat acasă, undeva în preajma capitalei, și am purtat o lungă și memorabilă discuție. Mi-a plăcut enorm maniera lui directă de a aborda subiectele care îl preocupau. Între altele dânsul m-a rugat să-i dezvolt două subiecte asupra cărora aveam opinii diferite. Prima ținea de atitudinea mea critică față de președintele Vladimir Putin, de care probabil își mai lega anumite speranțe. I-am expus în detaliu care sunt realitățile din Rusia și am caracterizat natura regimului Putin, car este unul totalmente dominat de către mafia khazară.
Termenii cei mai potriviți pentru definirea acestui regim ar fi următorii: plutocrație, cleptocrație, mamonocrație sau, mai pe șleau, iudeocrație. Restul e mascaradă politică. O putem numi, am precizat, și criptocrație, adică o putere politică ce-și ascunde fața adevărată, tocmai de aceea reușește să înșele multă lume. I-am spus și despre BRICS, care e o făcătură a globaliștilor ce nu reprezintă altceva decât o falsă dihotomie, o alternativă confecționată de către aceleași centre de putere.
La un moment dat m-a întrebat: “Ce ai cu Călin Georgescu, domnule Roșca? Zi-mi și mie. De ce îl tot critici mereu?”. Tonul lui era călduros și camaraderesc, iar asta m-a făcut să-i argumentez amănunțit ce e cu acest personaj dubios, prezentat drept salvator al neamului. Nu sunt sigur că l-am convins. De altfel, am înșiruit argumentele mele despre acest ins într-o serie întreagă de înregistrări video și articole.
Întotdeauna mi-a fost cam silă de discursurile solemne și lacrimogene, declamate de către bocitoarele de serviciu cu astfel de ocazii tragice. Să-i vedeți cum se vor înghesui lângă sicriul marelui dispărut pentru a nimeri și ei în obiectivele camerelor de luat vederi și mai ales la știri și pe rețelele de socializare. Cei care-și zic ritos “suveraniști” au un prilej bun de a-și spoi nițel imaginea.
Eu unul îmi iau rămas bun de la venerabilul nostru general Radu Theodoru, spunând-i atât:
― Am onoarea, domnule general. Să ne revedem cu bine și dincolo!
