Tot avansând în colectarea textelor scrise timp de trei decenii și în adnotarea acestora pentru cititorul de azi, am dat peste un articol care comenta evadarea unora din rândurile Mișcării noastre atunci când aceasta nu le satisfăcea orgoliile și le periclita poziția socială. Astfel, nota de mai jos a iești chiar mai extinsă decât articolul respectiv, dar o fac deoarece nu mai știu dacă voi mai avea o altă ocazie de a mărturisi acele întâmplări.
Este vorba despre pregătirea de tipar a manuscrisului antologiei de publicistică “Pana ca Spadă”, pe care o puteți comanda, alături de alte cărți, aici: https://carte.arcaluinoe.info/
Din păcate, această practică vicioasă de abandonare a organizației nu s-a încheiat cu cei pomeniți mai sus. Așa, de pildă, Ion Hadârcă, după ce a fost ales prim-vicepreședinte al Parlamentului în 1990, la un moment dat și-a făcut apariția la unul dintre mitingurile noastre din Piața Marii Adunări Naționale (el, care nu prea se afișa la astfel de evenimente, dintr-o prudență lașă), iese la microfon și face o declarație care ne-a șocat pe toți. Nu vorbise cu nimeni dintre noi în prealabil despre așa ceva. Astfel, Ion Hadârcă declara în fața mulțimii că își dă demisia din funcția de președinte al Frontului Popular, deoarece aceasta ar fi incompatibilă cu funcția de prim-vicepreședinte al Parlamentului. Evident, era o minciună sfruntată.
După ce l-am ales la Congresul II în ziua de 1 iulie 1990, omul dădea bir cu fugiții pentru a nu avea neplăceri. Ion toată viața a fost un conformist căldicel, știam asta cam toți cei din echipa noastră, dar un astfel de gest a fost unul de-a dreptul ticălos. N-am comentat, nu l-am stigmatizat, și asta deoarece fiind poet și deputat, omul avea o imagine prea bună în fața opiniei publice. Pur și simplu ne-am continuat activitatea, făcând abstracție de evadarea lui. Fiindcă oricum prezența lui printre noi era pur decorativă, el neimplicându-se niciodată în activitatea practică a Mișcării noastre. Eu aveam funcția de vicepreședinte al Frontului, dar toată lumea știa că eram șef de trib, cu Hadârcă ori fără. Am activat în formula asta până în martie 1994, când am fost ales președinte al partidului.
Însă între timp se consumase un alt episod, cu o altă vedetă a acelui moment politic. Și anume Mircea Druc. Acesta își căpătase autoritatea printr-o serie de articole publicate în “Literatura și Arta”, astfel devenind cunoscut opiniei publice. Iar în primăvara lui 1990 a fost ales deputat din partea Frontului Popular. Și tot la insistența noastră la 25 mai 1990 este ales Prim-ministru. Și asta în pofida unei rezistențe din partea Președintelui Mircea Snegur, care vedea un rival în persoana acestuia, dar și în pofida uneltirilor fostului Prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova, Petru Lucinschi, care, obținând un mandat de deputat în Parlament, a fost exilat de către Snegur pe post de reprezentat al Moldovei la Moscova (un fel de ambasador avant la lettre), dar se ambiționa să revină la Chișinău pentru a prelua o funcție cheie în stat.
Snegur, fiind într-o rivalitate totală cu Lucinschi, s-a lăsat convins să-l accepte pe Druc în fruntea Guvernului. Evident, spre deosebire de cei doi nomenclaturiști sovietici pomeniți mai sus, Druc era un intelectual de calibru, carismatic și naționalist. Timp de un an a reușit să facă mai multe reforme importante. Însă până la urmă Snegur, conspirând împreună cu deputații cu vederi prosovietice, a decis să-l destituie. Ceea ce s-a și întâmplat la 28 mai 1991. Debarcarea din poziția de premier l-a marcat profund. El își păstrase mandatul de deputat (pe atunci legislația permitea cumularea funcției de membru al Guvernului și al Parlamentului), iar noi l-am promovat la funcția de lider al grupului parlamentar al Frontului Popular. După care la Congresul III al Mișcării noastre din februarie 1992 l-am ales în funcția de președinte. Iar în vara lui 1992 l-am promovat în calitate de candidat la funcția de Președinte al României. Eu personal i-am fost director al campaniei electorale. Am reușit să acumulăm împreună cu echipa mea din Basarabia peste 200 000 de semnături pentru a-i înregistra candidatura, ne-am judecat la Curtea Constituțională cu Biroul Electoral Central care refuzaseră inițial să-l înregistreze. Am mers cu el prin toate județele țări, i-am adus în susținere presa și marile personalități politice și culturale ale momentului. Iar cu câteva luni înainte de alegeri l-am dus să i-l prezint lui Corneliu Coposu, cu care eram într-o strânsă colaborare.
Druc nu cunoștea pe nimeni la București, eu însă eram acolo în apele mele. Eram permanent la evenimentele politice, culturale și bisericești din Capitală, iar politic eram în parteneriat cu Partidul Național-Țărănesc Creștin Democrat. Și după ce refuzasem propunerea lui Coposu de a candida la președinția României din partea opoziției reunite în cadrul Convenției Democrate contra lui Iliescu (mi-au adus-o la cunoștință poetul și senatorul țărănist Ioan Alexandru, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici Constantin Ticu Dumitrescu și poeta Ana Blandiana cu ocazia sosirii lor în calitate de delegați ai opoziției unite din România la Congresul III al partidului în februarie 1992), l-am propus pe Druc în locul meu.
Când am venit în biroul președintelui PNȚCD din piața Rosetti pentru a-l prezenta pe Druc, fiind întimpinat de către șoferul și bodyguardul lui Coposu, Marius Lupuțiu și secretarea lui, Nadia, am fost primiți de către președintele Corneliu Coposu, Valentin Gabrielescu, secretar general al țărăniștilor, și nea Ticu Dumitrescu de la foștii deținuți politici. Însă discuția a decurs altfel decât mă așteptam. Coposu, fumându-și necontenit țigările KENT, a formulat câteva întrebări pentru Druc, pentru a înțelege ce viziune are asupra câtorva chestiuni importante. Druc s-a simțit ca un elev la examen și s-a arătat un pic iritat. A dat niște răspunsuri care nici mie nu mi-au plăcut. Și a încheiat astfel: “Stimate domnule Druc, noi pe Iurie îl cunoaștem și mergem pe mâna lui. Și dacă el v-a recomandat, noi ne-am arătat disponibilitatea să vă cunoaștem personal. Iar despre decizia noastră de a vă susține sau nu în alegeri vă vom anunța suplimentar”.
La ieșire Marius m-a întrebat undei voi putea fi găsit mai spre seară. I-am spus numele prietenului la care urma să rămân peste noapte. Peste câteva ore am fost sunat de către Marius la numărul de telefon al acelui prieten. El mi-a transmis că domnul președinte Coposu mă roagă să trec a doua zi pe la el, dar că deja îmi poate spune că Druc nu va fi susținut la alegeri. A doua zi am mers la sediu PNȚCD. Nu l-am putut îndupleca pe bunul și venerabilul meu prieten Corneliu Coposu să-și schimbe poziția. Atunci i-am propus o formulă de compromis. Și anume, Druc va candida în calitate de independent, iar în turul doi va susține candidatul Convenției Democrate contra lui Iliescu. Și anume cu această înțelegere am mers în alegerile din 1992.
Pe la mijlocul campaniei electorale, după ce am avut multiple întâlniri cu alegătorii și câteva dezbateri televizate, i-am amintit lui Druc despre înțelegerea pe care am avut-o cu Coposu, și anume să ne retragem din cursa electorală până la data alegerilor și să declarăm susținere candidatului opoziției. Însă la auzul acestor vorbe Druc s-a făcut foc. Ne aflat împreună cu colegul Sergiu Burcă în apartamentul în care stătea Druc atunci de pe strada 1 mai. Nea Mircea, cum îi ziceam noi amical, ne-a declarat nervos că el simte că are toate șansele să câștige alegerile prezidențiale. I-am zis atunci să nu-și facă iluzii, confruntarea e între cei de la putere și Convenția Democrată, și că el va acumula cel mai mic scor în acele alegeri, dar omul a fost de neînduplecat.
Restul competiției electorale am mers cu Druc de parcă eram dus la spânzurătoare. Înțelegeam că îmi încalc promisiunea față de Coposu, dar și că bietul Druc se lăsase pradă unei păreri de sine care îl ducea pe un drum greșit. După alegeri, supărat pe toată lumea, Druc, aflându-se în căminul ASE de pe strada Căderea Bastiliei unde era cazat, la un moment dat, respingând insistențele mele de a reveni la Chișinău pentru a ne continua lupta politică, a avut următoarea reacție. El și-a scos din noptieră pașaportul românesc, zicându-mi: “Dragul meu, eu toată viața am visat să-mi recapăt cetățenia română. Uite că visul meu s-a împlinit. Așa că te rog să mă lași în pace, eu rămân în țară. N-am nici un chef să umblu ci tine prin sate și să explic fiecărui țăran că trebuie să iasă din colhoz și să-și ceară partea lui de pământ. Nu mă mai interesează”.
Ne-am luat rămas bun și am urcat în automobilul “Jiguli” al deputatului de la Chișinău, colegul meu Andrei Baștovoi, am strâns aparatele de copiat și hârtiile rămase de la alegeri, un aparat de fax din cele două pe care le adusesem din SUA (unul a rămas la Druc, dar nu mi l-a mai întors) și duși am fost.
Astfel, după ce Ion Hadârcă ne părăsise, acum și Druc s-a arătat dezinteresa de partidul care îl alesese drept președinte. Am condus în continuare Mișcarea noastră din poziția de vicepreședinte și președinte executiv până în 1994, când am fost ales oficial președinte al FPCD.
Apropo de basarabenii iluștri care se stabiliseră în acea perioadă la București. Statul Român i-a înzestrat cu apartamente pe poetul Grigore Vieru, pe poeta Leonida Lari (care devenise deputat pe listele PNȚCD), pe Ion Ungureanu, fost ministru al Culturii, pe Nicolae Mătcaș, fost ministru al Educației. Și iată că după ce îl 1992 refuzasem pe Coposu să candidez și la președinție, și la Camera Deputaților, un alt ilustru prieten de-al meu, Octavian Ghibu, și el fost deținut politic, tot insista să mă stabilesc la București. Și asta pentru că a rămâne în Basarabia e cam periculos pentru mine și familia mea. I-am spus atunci: “Domnule Ghibu, văd că Bucureștiul a devenit un fel de cimitir al basarabenilor ratați, care vin aici să se smiorcăie în reverul regățeanului pentru a căpăta o sinecură mai grasă și o locuință mai călduță. Nu, eu rămân acolo. Mă aşteaptă camarazii, lupta mea și mormintele strămoșilor pe care nu le pot căra la București cu trenul”.
