Am ținut neapărat să găsesc interviul pe ca i l-am luat acestei personalități uriașe pentru românitatea din ultima jumătate de veac și mai bine. L-am cunoscut în august 1990, la Washington, unde am ajuns datorită românilor noștri din Exil, care urmărise timp de câțiva ani interviurile pe care le acordam posturilor de radio Europa Liberă, BBC și Vocea Americii. Țin minte foarte bine cum am participat la sfânta liturghie, după care am stat de vorbă cu legendarul părinte Calciu și cu enoriașii acelei biserici.
De-a lungul anilor ne-am văzut ba atunci când reveneam în America, ba în România. Dar abia în 2000 am apucat să înregistrez un interviu cu Sfinția Sa. Dau mai jos doar un mic fragment de introducere în acea conversație.
Însă nu mă pot abține de la o mărturisire pe care o port în suflet cu sfințenie. După ce am descifrat dialogul nostru, i-am expediat prin telex textul respectiv părintelui spre verificare, precizând că am păstrat intacte toate gândurile părintelui, dar că am mai modificat ici-colo unele fraze ca să fie mai potrivite pentru versiunea scrisă. Răspunsul lui m-a impresionat atât de puternic, încât mi-l amintesc mereu de el ca de un barometru al felului în care îmi port crucea prin lume. El mi-a răspuns așa:
“Dragul meu Iurie. Te rog să reții un lucru pentru totdeauna. Tu poți să scrii orice crezi poate fi de folos cauzei naționale, luptei pe care o porți acolo și să adaogi următoarele cuvinte: “AȘA A ZIS POPA CALCIU!”.
O mai mare cinste și bucurie nu mi-aș fi dorit pentru nimic în lume. Să te bucuri de încrederea totală a unui om ca Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa înseamnă să ai parte de o neprețuită binecuvântare cerească.
Acest interviu va fi republicat în volumul “Pana ca Spadă”, în curs de apariție. Cărțile Universității Populare pot fi comandate aici: https://carte.arcaluinoe.info/
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, născut în 1925 într-o familie de țărani din Dobrogea, pe malul Deltei, a fost al unsprezecelea copil în familie și singurul care a mers la școală. A făcut în total 21 de ani de închisoare sub regimul comunist. Face liceul la Tulcea, apoi se înscrie la Medicină, unde studiază doi ani. E arestat pentru poziția lui anticomunistă, trecând prin toate cercurile iadului roșu. Prima perioadă de detenție se întinde între 1948-1964. E încercat la Jilava, Galați, suportă monstruosul “experiment Pitești”, unic după gradul de teroare și perversiune în tot universul concentraționar comunist. Eliberat în urma amnistiei generale din 1964, urmează Teologia și Filologia. Este preot și profesor la Seminarul Teologic din București, unde predă franceza și Noul Testament. Între 1974 și 1979 militează cu mult curaj împotriva planurilor ceaușiste de distrugere a bisericilor din București. Ține o serie de cuvântări-predici în fața studenților în apărarea credinței și a casei lui Hristos. În 1979 este condamnat la zece ani, după ce inițial s-a încercat încadrarea la pedeapsa cu moartea prin înscenarea unui proces de spionaj. Cazul, fiind foarte cunoscut, stârnește un val de reacții din partea unor exponenți de frunte ai Exilului românesc (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma etc.). Occidentul reușește să determine eliberarea lui peste cinci ani, în 1984. Este expulzat, împreună cu fiul de 18 ani și soția, în Occident. Se stabilește în America, unde desfășoară o amplă activitate anticomunistă, fiind unul dintre animatorii principali ai românilor din străinătate. În prezent este parohul bisericii “Înălțarea Sfintei Cruci” din apropierea Washingtonului.
Este imposibil să redai în câteva cuvinte viața acestui creștin exemplar, care prin luptă și prin suferințele lui face onoare Neamului Românesc. Mai ales întrucât acest “nebun întru Hristos” este prea puțin cunoscut publicului basarabean. Convorbirea de față este doar o modestă încercare de a-l aduce pe părintele Calciu în circuitul basarabean. Sperăm că vor urma altele, mult mai temeinice și mai ample. Cu atât mai mult cu cât părintele Calciu nu se vrea nici pe departe piesă de muzeu. El își continuă cu aceeași vigoare și tenacitate tinerească lupta pentru Hristos și Neam.
Sunt un om fericit. I-am cunoscut personal pe părintele Ilie Cleopa, pe părintele Constantin Galeriu, pe părintele Roman Braga, pe părintele Mina Dobzeu, pe părintele Ioanichie Bălan și pe părintele Gheorghe Calciu. Ca și pe Corneliu Coposu, pe Octavian Ghibu, pe Ioan Alexandru. Unii au plecat deja la Domnul, alții Îl slujesc încă în această lume. Ei, anume ei, și, bineînțeles, alții din aceeași serie de elită sunt cei de care mă sprijin atunci când — vai, atât de des! — mă clatin în mersul acesta plin de poticneli și lunecușuri. Sunt împăcat cu mine însumi, când mă gândesc că i-aș putea privi cu seninătate în ochi și mă frământ de se prăbușește cerul peste mine la gândul că i-aș face să mă mustre cu severitate părintească pentru rătăcirile sau eșecurile mele. Cât de ușor e totuși să pășești pe o potecă bătătorită de niște oameni vrednici ca ei!
Am folosit aici informații culese din cartea
“Șapte cuvinte către tineri”, ed. “Anastasia”, 1996 — Iu. R.
