I. Cum a fost pregătită acțiunea din vechea capitală a Moldovei.

Evenimentul din ziua de 24 ianuarie 1992, care a avut loc la Iași, reprezintă unul din momentele de vârf în istoria noastră recentă. Puțină lume și-l mai amintește, deși presa timpului a reflectat copios acea întrunire. Ca să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat în acea zi, se impune o creionare a contextului în care s-a produs evenimentul respectiv.

Odată cu prăbușirea regimului comunist din Româna una dintre ideile politice majore ale acelui moment politic era cea a recuperării teritoriilor pierdute în urma expansiunii sovietice în 1940. Logica noastră era foarte simplă. De vreme ce URSS a comis un rapt teritorial prin amenințarea cu aplicarea forței (așa cum se preciza în notele ultimative ale Ministrului de Externe sovietic, Veaceslav Molotov către Guvernul României din iunie 1940), ceea ce constituie o crimă deosebit de gravă în lumina dreptului internațional, și întrucât statul sovietic a dispărut, am considerat că avem datoria să valorificăm din plin acel moment geopolitic prielnic.

În zilele din decembrie 1989, când la Timișoara și la București lumea a ieșit în stradă pentru a lupta împotriva regimului comunist, la Chișinău au avut lor o serie de demonstrații uriașe în susținerea protestelor anticomuniste din Țară. Mesajul nostru era unul radical anticomunist și tranșant unionist. În acele zile am ajuns o echipă de cinci bărbați la Iași, deplasându-ne în locomotiva unui mărfar, în care transportam ajutoare pentru frații români. În centrul vechii capitale a Moldovei protestele stradale erau în toi. Am ajuns la “casa pătrată”, cum era numită de către ieșeni clădirea sediului regionalei de partid. De la balconul acelei clădiri care servea drept tribună am ținut și noi cuvântări înflăcărate, chemând la doborârea dictaturii și la unirea imediată. Peste câteva zile am ajuns la București. Încă se trăgea la Universitate și la Inter, mulțimile manifestând un curaj de-a dreptul eroic. Am ajuns și la TVR, unde am avut o intervenție în direct.

Datorită permanentelor mele intervenţii la Europa Liberă, BBC și Vocea Americii, în care apăream ca exponent al Mișcării anticomuniste și unioniste de la Chișinău, devenisem cunoscut destul de bine pentru românii din Țară cu câțiva ani înainte dă căderea lui Ceaușescu. Acest fapt mi-a înlesnit foarte mult stabilirea unor vaste relații în România postdecembristă.

Din acel moment am revenit la București de câteva ori pe lună. În scurt timp am reușit să cunosc toate vârfurile politice ale timpului, de la Corneliu Coposu, cu care am stabilit o relație de strânsă și fructuoasă prietenie, până la președintele Ion Iliescu. Nu era nici un lider politic, demnitar de prim rang, șef de ziar mai important, sindicalist sau șef de asociație a revoluționarilor pe care să nu-i fi cunoscut personal. Printre aceștia reușisem să mă întâlnesc cu bătrânul Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, Dan Marțian, preşedintele Camerei Deputaților, prim-miniștrii Petre Roman și Theodor Stolojan, Adrian Năstase pe când era Ministru de Externe, apoi preşedinte al camerei Deputaților. Au urmat și alți demnitari de vârf, însă aici îi menționez pe cei cu care am stabilit relații până la evenimentul din 24 ianuarie 1992.

Am reușit să ajung la o serie întreagă de scriitori de primă mărime, ca Paul Anghel, Augustin Buzura, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Victor Crăciun, Ion Gavrilă Copil etc. Am stabilit relații strânse cu foștii deținuți politici, de la Constantin Ticu Dumitrescu, preşedinte AFDPR, și până la o mulțime de legionari. Am ajuns să leg prietenii cu oamenii bisericii, părintele Constantin Galeriu, părintele Constantin Voicescu, părintele Ioanichie Bălan, dar și cu ierarhii BOR. Printre aceștia deosebit de călduroși cu mine au fost ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului (mi-a dat un sac întreg de cărți de-ale dânsului^[1]), ÎPS Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, ambii basarabeni de-ai mei, dar și Preafericitul Patriarh Teoctist, care m-a învrednicit de cinstea de a sta cu el de mai multe ori la masă la Palatul din Dealul Mitropoliei. Sorin Dumitrescu, pictorul, scriitorul și editorul creștin, Marian Munteanu și întreaga echipă de la Liga Studenților, profesorul Ilie Bădescu și criticul literar Mihai Ungheanu, profesorul Ion Coja sunt printre cei cu care am comunicat intens în acea vreme. Petre Mihai Băcanu de la “România Liberă” și întreaga echipă de la redacție, Doina Bâscă și toți cei de la ziarul “Cotidianul”, fondat de Ion Rațiu, un alt mare susținător al nostru, publicau în permanență interviuri și articole în care reflectau lupta noastră pentru Reîntregire. La fel de extinse erau relațiile mele și cu cercurile politice și gazetărești de la Iași.

Eram prezent la evenimentele politice importante din țară, convocam conferințe de presă și ofeream interviuri, asaltam fără oprire cabinetele înalților demnitari, încercând să-i conving să facă tot ce nevoie pentru a grăbi Unirea.

În acest sens reunificarea Germaniei din octombrie 1990 servea un model demn de urmat și pentru noi. Formula foarte în vogă atunci era “reunificarea celor două state românești după modelul german”.

Iar în stânga Prutului, în Republica Moldova forțele antiunioniste făcea ravagii pentru a strangula mișcarea noastră unionistă. Acestea se aflau la putere și aveau la îndemână toate instrumentele de constrângere și intimidare. Pe noi, însă, prigoana ne întărâta și mai mult. Trăiam acele rarisime momente din viața unui om, care e pe deplin fericit să-și consume toată puterea sufletească și trupească de gradul unui ideal mai scump decât propria viață.

Cel care a avut un rol major în pregătirea Consiliului Național al Unirii de la Iași a fost neobositul luptător pentru cauza Basarabiei Gheorghe Gavrilă Copil. L-am descoperit încă la începutul anului 1990, când publicase un apel în ziarul țărăniștilor “Dreptatea”, pe care îl semna în numele Societății culturale București-Chișinău. Anume al lui este meritul de a propune organizarea marelui eveniment, care a intrat în istorie cu numele de Podul de Flori^[2] din ziua de 6 mai 1990. Acolo am citit pentru prima oare acel vers aparținând lui Octavian Goga care ne-a cutremurat: “Prutul lacrimilor noastre, să-l acoperim cu flori”. Tot acolo era indicat și numărul de telefon al lui Copil. Era telefonul de la domiciliu.

Și așa cum citeam mai toate ziarele ce apărea la acea vreme, acest număr din “Dreptatea” nu putea să ne scape. Împreună cu colegul meu Sergiu Burcă l-am sunat pe Gheorghe Gavrilă Copil și așa au început pregătirile acelui eveniment unic în istoria recentă, când zeci de mii de basarabeni și de români din Țară au putut trece în ambele părţi ale Prutului fără vize pe parcursul întregii zile. Nu voi uita niciodată oamenii care umblau prin mulțime căutându-și rudele pe care nu și le văzuse de patruzeci și cinci de ani. Cineva chiar își agățase o inscripție pe piept, pe care scria “Caut pe fratele Gheorghe din satul cutare, județul cutare”, altcineva scrisese “Caut pe unchiul Vasile, născut în satul cutare”.

Anume Gheorghe Gavrilă Copil, un om de o hărnicie și o dedicație uimitoare, m-a dus pe la sediile tuturor partidelor politice, a tuturor organizațiilor sindicale, a tuturor cultelor religioase. Le-am lăsat acestora invitații în scris, rugându-i să fie prezenți, dar și să adere al Consiliul Național al Unirii printr-un document în scris.

II. În ajunul marelui eveniment

Sosisem cu câteva zile înainte de eveniment la Iași pentru a pregăti toate aspectele organizatorice. Am convenit cu cei de la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” să ne pună la dispoziție sala, cu administrația hotelului “Traian” pentru cazarea principalilor invitați, cu presa din oraș să fie prezentă la eveniment. Am tot alergat la gară pentru a întâmpina delegații care soseau din diverse părți ale țării.

În ajun, la 23 ianuarie, îi adunasem pe vorbitorii de bază la o ședință ad-hoc, într-o sală de la hotelului Traian. Printre aceștia erau Mircea Druc, ex-premier al RSSM, poetul și senatorul țărănist Ioan Alexandru, diplomatul Liviu Petrina, Gheorghe Gavrilă copil și alți câțiva domni, numele cărora îmi scapă acum. Aveam totul notat pe hârtie în cele mai mici detalii, întregul scenariu fiind elaborat pe minute. Le-am spus celor prezenți ordinea în care vor lua cuvântul. Am propus ca moderator al acestui for să fie Ioan Alexandru, o figură luminoasă în istoria recentă a neamului nostru, pe care l-am iubit ca pe un frate drept.

Însă n-am putut reține prea mult atenția celor pe care îi convocasem pentru niște aspecte cumva birocratice. Cei adunați erau într-o stare de entuziasm major, bucurându-se pentru faptul că au apucat să trăiască acele momente înălţătoare. Părea că însăși pronia divină coborâse asupra noastră și că avem șansa să facem istorie asemenea marilor noștri înaintași.

N-am mai apucat să le prezint celor de față programul pe care îl elaborasem până la cel mai mic detaliu. Și așa cum suntem noi, românii, cineva dintre prietenii mei ardeleni a scos o carafă cu pălincă ardelenească, oferind-i fiecăruia câte o cinzeacă pentru succesul acțiunii de mâine. Un altul nu s-a lăsat bătut și a mai pus pe masă o sticloanță cu licoare aleasă, oferind confraților de idei câte o dușcă. Plescăind din limbă după fiecare păhăruț și gustând din nelipsita slană, unioniștii mei erau în culmea fericirii. Astfel, adunarea gândită de mine ca o reuniune cu caracter strict organizatoric se transformase rapid într-o petrecere cu toasturi și urări de bine pentru cei de față și pentru întregul neam. Am înțeles că nu mai are rost să insist cu diverse chestiuni anoste, care nu mai interesau pe nimeni. Motiv pentru care m-am retras împreună cu colegul Sergiu Burcă pentru a pune pe hârtie în versiunea finală toate elementele pentru adunarea de a doua zi.

Era deja noapte târzie și mă tot chinuiam să găsesc o mașină de scris pentru a dactilografia documentele pentru reuniunea de mâine. Nu aveam de ales. Dacă tovarășii mei s-au încins în discuții mai captivante decât scrierea unor astfel de hârtii, ne-am apucat noi de această muncă. Am apelat la angajații hotelului, dar dânșii n-au putut să mă ajute. Și atunci mi-a venit în minte o idee salvatoare.

În clădirea de alături, situată la fel în Piața Unirii, la ultimul etaj al hotelului Unirea își avea sediul postul de radio pentru tineret “VOX T”, la care lucra amicul meu, jurnalistul Iulian Chifu. L-am sunat de la recepția hotelului nostru. Spre bucuria mea, deși era o oră foarte târzie, el a răspuns imediat. L-am rugat să-mi aducă o mașină de scris. Zis și făcut. Îl așteptam afară. L-am recunoscut de departe. Nalt mai cât monumentul lui Alexandru Ioan Cuza ce se alfa în preajmă, Iulian venea spre noi cu mașina de scris pusă pe un umăr.

Am mers în camera de la hotel împreună cu Sergiu și cu Iulian. Ne sfătuiam cum să înșiruim mai bine tezele pentru documentul final. La un moment dat, când tocmai eram pe punctul să dibuim tonul potrivit pentru acest text, în cameră intră prietenul nostru, cineastul și operatorul Victor Bucătaru cu camera de luat vederi în mână. Omul reușise să se înfrupte din licorile ardelenilor, fiind aghesmuit binișor. Avea chef de vorbă, căuta să ne explice ceva, dar l-am rugat pe Sergiu să-l ajute să ajungă în camera lui la culcare. În sfârșit, puteam lucra în tihnă.

I-am rugat pe cei doi să păstreze o pauză până când voi dactilografia textul Proclamației. Fiind sub presiunea timpului, am reușit să scriu acel text dintr-o răsuflare, fără a face nici cea mai mică modificare pe parcurs. Am pus punctul final și am scos cele cinci exemplare din mașina de scris. După ce au parcurs textul respectiv, ambii au căzut de acord că a ieșit destul de bine. Am strâns cu grijă hârtiile și am mers la culcare. Iar a doua zi documentul a fost adoptat fără nici o modificare.

III. 24 ianuarie 1992. Noua generație de unioniști își spune cuvântul

În ziua de 24 ianuarie 1992 m-am trezit dis-de-dimineață și am mers pe la camera fiecăruia dintre participanții de bază la acel eveniment. I-am dat lui Ioan Alexandru desfășurătorul întregii acțiuni, care indica ordinea vorbitorilor și momentul alegerii președintelui. Am mers cu toții la biserica Trei Ierarhi, unde e înmormântat A.I. Cuza, apoi am depus flori la monumentul domnitorului din Piața Unirii. Iar de acolo ne-am deplasat direct la Teatrul Național “Vasile Alecsandri”.

L-am așezat pe Ioan Alexandru în scaunul central din prezidiu, iar pe Mircea Druc în dreapta lui. Eu îl francam pe Ioan Alexandru din stânga pentru a-i șopti din timp elementele din program. După intonarea imnului național, au urmat mesajele de salut din partea a trei mitropoliți, Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei (ambii născuți în Basarabia) și de Î.P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și a Bucovinei. Iar mesajul Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în care se afirma clar și univoc adeziunea BOR la Consiliul Național al Unirii a fost întâmpinat cu aplauze pline de entuziasm. Avusesem o înțelegere în acest sens cu Patriarhul de luni de zile. Cel care îmi asigura o legătură permanentă și operativă cu Teoctist era Octavian Ghibu, consilierul și confidentul său, fiul marelui unionist Onisifor Ghibu. Au urmat o serie întreagă de cuvântări, în care reprezentanții partidelor politice, ai confederațiilor sindicale, ai asociațiilor culturale și ai cultelor religioase și-au exprimate totala adeziune la CNU. Printre instituțiile care au aderat la Consiliul Național al Unirii era și Academia Română.

Menționez în mod special că alături de declarațiile de susținere venite din partea catolicilor, greco-catolicilor și protestanților, un discurs emoționant a rostit a rostit reprezentantul Federației comunităților evreiești din România. Rabinul a dat citire unui mesaj de salut și solidaritate a Eminenței Sale, Moses Rosen. Acest gest din partea cultului iudaic arăta că de-a lungul celor câteva luni de pregătire a acestui eveniment cu totul excepțional curentul de opinie pe care îl creasem în societatea românească era atât de puternic, încât nimeni nu-și putea permite luxul să fie lipsă la apel.

De remarcat și faptul că alături de principalele partide de opoziție, țărăniștii și liberalii, și-a exprimat adeziunea și Frontul Salvării Naționale aflat la guvernare. Din FSN făceau parte președintele României, Ion Iliescu, Primul Ministrul, Theodor Stolojan, Ministrul Afacerilor Externe, Adrian Năstase. E adevărat, că cei aflați la putere erau cam îngrijorați de ofensiva noastră unionistă, și asta ținând cont de posibilele repercusiuni pe plan extern. Nici factorul maghiar nu era de natură să fie scos din calcul.

De altfel, în timpul desfășurării acelei reuniuni, când ieșisem pentru câteva minte din sală, l-am întâlnit pe scări pe dl Ioan Talpeș, istoric militar, consilier al Președintelui Iliescu și șef al Administrației Prezidențiale. Îl cunoscusem când i-am făcut prima vizită lui Iliescu prin 1990 pentru a-i cere să acorde tuturor basarabenilor cetățenie. L-am zărit de departe, coama lui leonină era inconfundabilă. Am rămas surprins să-l văd acolo. Dânsul mi-a spus cumva îngrijorat:

― Ce faceți, excelență? Aveți grijă să nu iasă cu scandal inițiativa dumneavoastră. Știți că domnul Preşedinte vă apreciază, și totuși cu astfel de subiecte e nevoie de multă prudență și tact diplomatic.

La încheierea de-a dreptul apoteotică a acelui moment de vârf al afirmării voinței de unitate națională Ioan Alexandru a propus ca Mircea Druc să fie ales în funcția de președinte al Consiliului Național al Unirii. Sala arhiplină a votat în unanimitate pentru el.

Astfel, momentul Iași, 24 ianuarie 1992 a fost singurul caz când întreaga clasă politică, întreaga societate românească în toate formele ei de organizare juridică au manifestat un consens exemplar în susținerea proiectului politic de Reîntregire a teritoriilor românești înstrăinate în urma invaziei sovietice.

Tot ce trebuia făcut de acum încolo era valorificarea maximă a acestui capital politic uriaș printr-o foarte abilă muncă de armonizare a relațiilor dintre diversele forțe politice pentru a menține cu orice preț consensul național obținut cu atâta greu.

IV. Bucureștiul, cimitirul basarabenilor ratați

Am gândit plasarea lui Mircea Druc în fruntea Consiliului Național al Unirii, având în minte și intenția de a-l promova în calitate de candidat la alegerile prezidențiale din toamna acelui ani, dar mai ales ca pe un factor de echilibru, ca pe un negociator care să aibă abilitatea necesară pentru a ține în priză principalii actori politici și a-i păstra angajați pe linia realizării Unirii. Despre eșecul de la prezidențiale am scris într-o altă notă din prezenta carte. Acum aș vrea să aduc în atenția cititorului eșecul unui om care n-a mai reușit să se ridice la înălțimea momentului istoric major, ce i-a fost dat să-l trăiască. Nu pentru că n-ar fi fost sincer dedicat idealului unității naționale românești de-a lungul întregii sale vieți, ci din simplul motiv că, dincolo de erudiția demnă de apreciere și bunele intenții, Druc a demonstrat o totală lipsă de simț politic. Această ocupație care pare atât de spectaculoasă și atât de ușor de practicat necesită niște calități indispensabile obținerii unor rezultate remarcabile.

Una dintre acestea este înțelegerea faptului că politica necesită foarte multă muncă de rutină, organizatorică, de comunicare permanentă cu o mulțime de oameni foarte diferiți, de identificare a resurselor tehnice necesare pentru această activitate. Și nu vorbesc doar de nevoia de a găsi bani, ci mai întâi de a înțelege că identificarea unei săli potrivite pentru o ședință, procurarea câtorva zeci de pixuri și carnețele, efectuarea a zeci și zeci de apeluri telefonice fac parte din tacâmul zilnic al acestei activități. Iar Druc avea oroare de aceste aspecte prea prozaice pentru el. A fi un bun organizator sau, așa cum zicem astăzi, un bun manager nu poate orișicine. Iar a fi lider e un fenomen și mai rar.

În timp cei noi căutat să-l convingem să rămână la Chișinău, să continuie să-și exercite mandatul de președinte al Frontului Popular din Moldova după ce a fost ales la 16 februarie 1992 în această funcție, Druc avea un singur vis, să scape cât mai repede de mediul politic basarabean atât de ostil și să se stabilească la București.

E adevărat, el fusese hăituit rău de tot de către adversarii noștri politici, atacat în mod mișelesc, principalul uneltitor împotriva lui fiind președintele Mircea Snegur. I-au făcut mult rău și rețelele kaghebiste infiltrate în Parlament, dar și la Uniunea Scriitorilor.

Fiind demis din funcția de premier în mai 1991, la doar un an de la investirea în funcție, în baza unor acuzații false, Druc nu și-a mai revenit din acea lovitură. Nu-l mai interesat nici Frontul Popular. Obținerea cetățeniei române l-a făcut de-a dreptul fericit. Iar după eșecul de la alegerile prezidențiale din toamna lui 1992, care s-a produs din cauza încăpățânării lui de a nu se retrage în favoarea candidatului Convenției Democratice, Emil Constantinescu, a marcat începutul sfârșitului carierei lui politice în România. Tot ce a urmat a fost atins de superficialitate, de inadecvare la realitățile politice românești și de gesticulații publice vecine cu parodia.

După ce s-a stabilit la București, comunicam tot mai rar cu Mircea Druc. La un moment dat am aflat că și-a făcut un partid, chiar în același an 1992, pe care l-a numit Partidul Național al Reîntregirii. Astfel a fost înmormântată definitiv ideea pentru care a fost lansat Consiliul Național al Unirii ca platformă care să adune laolaltă întreaga societate românească într-un efort colectiv de restabilire a unității teritoriale a Statului Român. O cauză națională a devenit apanajul unei improvizații politice fără nici o relevanță.

Rămânând la București, el a crezut că abandonează rolul de politician provincial din Basarabia și devine unul de anvergură națională. Dar scurta și remarcabila lui carieră politică nu s-a datorat doar calităților sale, ci echipei noastre care, apreciindu-l, l-a propulsat. Însă imaginându-și că se poate descurca pe cont propriu, omul a căzut în banala autoadmirație care i-a și grăbit sfârșitul politic.

Valoarea rolului cu totul excepțional pe care i-l atribuisem lui Druc era cea de exponent al Mișcării unioniste din Basarabia, care să vină în Țară ca să discute cu toți factorii politici de la înălțimea idealului național comun. Iar prăbușirea din această poziție în cea de concurent electoral al partidelor aflate într-o permanentă confruntare a anihilat în totalitate ceea ce noi am considerat a fi misiunea lui în societatea românească.

Astfel, dintr-o singură lovitură Druc a dat cu piciorul în Mișcarea naționalistă de la Chișinău care îl ridicase pe cele mai înalte trepte politice, promovându-l în funcțiile de deputat, apoi de Prim-ministru, apoi, după ce a fost demis, în cea de președinte al grupului parlamentar al Frontului Popular, apoi în poziția de președinte a Frontului Popular, apoi cea de președinte al Consiliului Național al Unirii și în definitiv cea de candidat la funcția de Preşedintele al României.

Și toate acestea s-au petrecut doar în doi ani, între 1990 și 1992. Și ca să cadă în derizoriu și mai rău, la un moment dat Druc decide să schimbe denumirea partidului său, din Partidul Național al Reîntregirii în Partidul Reîntregirii Opțiunea Daco-latină. Deci în denumire apăruse și un soi de subtitlu. La o conferință de presă bietul Druc a provocat râsetele prezenței prin gestul de a susține că el este “pumnist”, adică adeptul lui Aron Pumnul, marele cărturar din secolul XIX. Frumos, doar că polemicile asupra normelor limbii literare române se consumase cu un secol în urmă, latiniștii lui Aron Pumnul, ca și celelalte curente care optau pentru împrumuturi din franceză sau din italiană, reprezentând o pagină frumoasă a culturii noastre naționale, care nu avea nimic în comun cu agenda politică a țării din perioada respectivă.

Unii amici de la București mă tot îndemnau: “Zi-i, mă Iurie; lui Druc al tău să o lase mai moale cu subiectele astea consumate de mai bine de un secol”. Nu i-am zis, era deja inutil. L-am mai vizitat de câteva ori la sediul partidului, ce se afla la etajul unu dintr-o clădire situată exact vis-a-vis de ambasada SUA de pe strada Batiștei. Dar vorba nu prea s-a legat. În jurul lui rămăsese doar câțiva bătrâni de la Asociația Pro Basarabia și Bucovina, toți originari din teritoriile ocupate, pe care o fondase Nicolae Lupan. L-am lăsat în plata Domnului și mi-am căutat de treabă.

Însă nu mă pot abține de la nevoia de a mărturisi un episod care se consumase în vara lui 1992 la biserica Sfântul Silvestru din București, unde slujea părintele Constantin Galeriu. Deși Druc nu se prea avânta să meargă la biserică, la insistența mea a cedat. La sfânta liturghie ca de obicei era foarte multă lume. Iar la încheierea predicii părintele Galeriu a anunțat prezența lui Mircea Druc, l-a invitat alături de el, l-a binecuvântat și a zis așa: “Dragii mei, vă îndemn să susținem un bun creștin și un bun român”. Însă se pare că toate contactele mele pe care i le-am pus la dispoziției la București s-au dovedit a fi inutile pentru el. I-am descoperit în acei ani un talent rarisim de a lega relații cu tot felul de oameni de nimic și de a ignora comunicarea cu cei care reprezentau într-adevăr ceva de preț în societatea românească.

Neavând flerul politic necesar, cu toate sforțările lui, Druc n-a mai reușit să se integreze în viața politică românească. Iar scorurile minuscule pe care le-a obținut în alegeri doar confirmă acest adevăr. În acea faună politică nu era loc de improvizații extravagante și gesturi desuete. Lupta era între puterea neocomunistă și opoziția anticomunistă. Ori erai cu Iliescu, ori cu țărăniștii și liberalii. Anume acest clivaj politic ce părea insurmontabil reușise să-l depășească inițiativa noastră ce s-a încununat cu marea întrunire de la Iași la 24 ianuarie 1992. Consiliul Național al Unirii se ridicase de-asupra rivalităților de partid, având șansa să continuie coagularea energiilor naționale întru realizarea dezideratului național de Reîntregire.

Ajuns la București, Mircea Druc a pățit-o exact ca și poeta Leonida Lari, care, după ce îl refuzasem pe Corneliu Coposu de a candidat pentru Parlament, a fost invitată pe listele țărăniștilor. Având cele mai înălțătoare sentimente patriotice, Leonida n-a mai prins firul cum se face politica în capitală. Iar presa de scandal avea grijă să-i ridiculizeze necruțător pe basarabenii mei care s-au pomenit neputincioși în politica de la București.

Am fost și eu îndemnat de mai mulți prieteni să mă stabilesc la București. Printre ei erau Corneliu Coposu, Octavian Ghibu, Sorin Dumitrescu și alți oameni la care am ținut foarte mult. Dar le răspundeam de fiecare dată că voi reveni mereu la București ori de câte ori va fi nevoie. Dar că destinul meu e legat de Basarabia. Acolo era Mișcarea mea cu camarazii mei de luptă, acolo erau părinții mei, acolo erau și dușmanii mei, care s-ar fi simțit ușurați dacă ar fi scăpat de mine. Și apoi, nu puteam lăsa nici mormintele înaintașilor mei și nici a camarazilor plecați în lumea celor drepți. Mai ales că observam cum o serie întreagă de basarabeni remarcabili, printre ei fiind și oameni de cultură vrednici de toată lauda, ajunși la București, s-au pomenit în postura de personaje excentrice și cumva marginale.

V. Epilog

Astfel, adunarea de zile mari de la Iași s-a pomenit dată uitării, viața și-a urmat cursul ei, iar noi am rămas cu sentimentul că am ratat o oportunitate rarisimă de a urni carul istoriei din loc. Desigur, de la înălțimea zile de azi am putea spune că nici factorul extern n-a fost favorabil realizării dezideratului Unirii. E adevărat, dar nici noi n-am fost la înălțimea grației divine ce coborâse asupra noastră și n-am făcut tot ce trebuia pentru a rupe zăgazurile impuse de către dușmanii noștri.

Au urmat deceniile de distrugere metodică a Statului Român, de colonizare și ruinare economică, de devastare demografică, de organizare perfidă a unui exod în masă pe piețele forței de muncă, de vasalizare politică prin intermediul NATO și UE. Generația de la 1992 în mare parte a trecut la Domnul, iar cei rămași în viață sunt sleiți de puteri și nu mai dispun de potențialul de altă dată. Dar și societatea românească este alta. Nu mai există acel elan patriotic, nu mai sunt acei bărbați cu trăiri de o încărcătură spirituală de o efervescență nemaivăzută în zilele noastre. Civilizația banilor a înăbușit splendoarea morală a celor de ieri, dând naștere unor făpturi degenerate, tocmai bune să tragă cortina pe scena istorică a ultimilor supraviețuitori dintr-un neam altă dată plin de oameni vrednici.

Unde ne aflăm astăzi? Suntem la sfârșitul unui ciclu istoric sau la sfârșitul istoriei însăși? Nu avem de unde ști. Eu, însă, îmi fac datoria de martor ocular și participant activ la evenimentele consumate acum mai bine de trei decenii, adunând laolaltă amintiri și documente care au dat rost vieții și luptei unuia ca mine.