INTRODUCERE

Suferințele înțelepțesc omenirea. Orbirea o conduce spre grele încercări și suferințe; în suferințe sufletul se purifică și capătă vedere; vederea limpezită primește izvorul înțelepciunii – evidența.

Însă prima condiție a înţelepţirii ține de onestitatea cu tine însuți și cu obiectul de cercetare în fața lui Dumnezeu.

Poate oare un om care tinde spre perfecțiune morală să reziste în fața răului prin sabie și prin forță? Poate oare un om care crede în Dumnezeu, care primește creația Lui și locul său în lume, să nu i se opună răului prin sabie și prin forță? Iată o dublă întrebare, care necesită o nouă abordare și o nouă dezlegare. Mai ales la ora actuală, pentru prima oară, ca niciodată până acum, întrucât e zadarnic să te ocupi de chestiunea răului neavând experiența răului autentic; iar generația noastră a căpătat experiența răului cu o forță aparte. În urma unui proces care se cocea demult, răul a reușit să se elibereze de orice dedublări interioare și obstacole exterioare, să-și arate fața, să-și desfacă aripile, să-și expună scopurile, să-și adune forțele, să-și conștientizeze căile și mijloacele; mai mult, el s-a legitimat în mod deschis, și-a formulat propriile dogme și canoane, și-a elogiat propria natură afișată la vedere, arătându-și întregii lumi esența sa spirituală. Istoria omenirii n-a cunoscut nimic ce s-ar putea compara cu asta și nimic mai depravat sau, cel puțin, nu-și amintește de așa ceva. Un rău atât de autentic îi este dat spiritului uman cu atâta claritate pentru prima oară. Evident, în virtutea acestei noi realități, mai multe probleme ce țin de cultura spirituală și de filosofie, în special cele care se referă nemijlocit la ideile binelui și ale răului, capătă un nou conținut, primesc o nouă semnificație, sunt reflectate într-o lumină nouă și impun o reevaluare minuțioasă. Și întâi de toate este vorba despre chestiunea rezistenței în fața răului, aparent de natură morală și practică, dar de fapt una profund religioasă și metafizică, despre căile juste, necesare și demne ale acestei rezistențe.

Această chestiune trebuie formulată și rezolvată dintr-o perspectivă filosofică, fiind vorba despre una ce revendică o experiență spirituală matură, o abordare chibzuită și o dezlegare imparțială. Iar pentru asta e nevoie să renunțăm la niște concluzii pripite în raport cu propria persoană, cu acțiunile ei anterioare și căile de viitor. Un cercetător nu trebuie să-și anticipeze investigația prin niște posibilități și perspective descurajante; el nu trebuie să se grăbească a judeca propriul trecut sau să permită ca judecata altora să pătrundă în inima lui. Și oricare ar fi dezlegarea finală a acestei chestiuni, practic ea nu poate fi unică pentru toți: filosofia a recunoscut demult naivitatea unei morale egalizante și detașate, iar a pretinde ca “toată lumea să se opună întotdeauna” răului prin forță sau ca “nimeni și niciodată” să nu i se opună răului prin forță este de-a dreptul absurd. Doar un spirit temerar și liber poate aborda problema în mod sincer, onest și clarvăzător; astfel ca să gândești și să spui totul până la capăt, fără a te ascunde cu lașitate și fără simplificări, fără a te deda unei frazeologii despre o virtute afectată și fără a te lăsa atras de niște gesturi prea dure. Întreaga chestiune este profundă, fină și complexă; aici orice simplificare este dăunătoare și poate conduce spre niște concluzii și teorii greșite; orice neclaritate este periculoasă atât la nivel teoretic, cât și practic; orice lașitate schimonosește formularea întrebării; orice pasiune schimonosește formularea răspunsului.

Anume din acest motiv este nevoie să ne dezicem odată și pentru totdeauna de abordarea promovată cu atâta perseverență oarbă și în definitiv indusă în sufletele neștiutoare în ale filosofiei de către contele L. N. Tolstoi, de către companionii și ucenicii săi. Pornind de la experiența pur personală a “dragostei” și a “răului”, care n-a fost nici aprofundată temeinic și nici verificată, astfel anticipând atât profunzimea, cât și amploarea chestiunii, trunchiindu-și libertatea propriei viziuni morale prin niște preferințe și antipatii personale, fără a supune unei analize meticuloase niciuna dintre temele spirituale discutate ( de exemplu: “violență”, “rău”, “religiozitate”), trecând sub tăcere fundamentele primare și grăbindu-se să emită un răspuns categoric, acest grup de publiciști moralizatori a pus problema în mod greșit și a rezolvat-o la fel de greșit; după care își apăra răspunsul greșit la o întrebare greșită cu o pasiune care deseori ajungea la furie ca pe un adevăr dumnezeiesc. Iar deoarece materialul din domeniul istoriei, biologiei, psihologiei, eticii, politicii și al întregi culturi spirituale nu încăpea în schemele și formulele raționale, iar aceste scheme și formule pretindeau să aibă o semnificație generală și nu tolerau excepțiile, în mod firesc a început “selectarea” materialului “potrivit” și respingerea celui “nepotrivit”, în plus, deficitul primului era suplinit în mod artistic cu construcții “convingătoare”. Ni se servea o viziune naivă și idilică asupra ființei umane, iar abisurile negre ale istoriei și ale sufletului erau trecute sub tăcere. Se opera o demarcație greșită dintre bine și rău: eroii erau tratați ca niște răufăcători; iar firile lipsite de voință, timide, ipohondrice, moarte sub aspect patriotic, ostile spiritului civic erau elogiate ca fiind pline de virtuți. Naivitățile sincere se succedau cu paradoxurile voite, dezacordurile erau respinse ca fiind niște sofisme, cei care nu erau de acord erau declarați vicioși, vandabili, meschini, ipocriți. Întreaga forță a harului personal al conducătorului^[1] și întregul fanatism limitat a adepților lui erau orientate spre impunerea spirituală altora a propriei erori și a răspândi în suflete propriile rătăciri. Firește, învățătura care legifera slăbiciunea, preamărea egocentrismul, elogia lipsa de voință, anula orice răspundere socială și cetățenească, iar ceea ce e și mai grav, se lepăda de povara tragică a creației, trebuia să se bucure de succes în special printre oamenii nu tocmai deștepți, lipsiți de voință, mai puțin instruiți, care sunt predispuși spre o viziune simplistă și naiv-idilică. S-a întâmplat așa că învățătura contelui L. N. Tolstoi și a adepților săi îi atrăgea pe oamenii slabi și naivi, iar asumându-și o aparență falsă de consonanță cu spiritul învățăturii lui Hristos, aceasta otrăvea cultura religioasă și politică a Rusiei.

Filosofia rusă are datoria să dezvăluie acest cuib de erori de experiență și de idei ce s-a fofilat în sufletele oamenilor, străduindu-se să înlăture din acest domeniu odată și pentru totdeauna toate confuziile și naivitățile, orice lașitate și tendențiozitate. Anume aceasta este vocația ei religioasă, științifică și patriotică: a-i ajuta pe cei slabi să vadă și să se întărească, iar pe cei tari - să se asigure și să se înțelepțească.