Cele două arme împotriva răului: Crucea și Sabia

Prefață la cartea lui Ivan Ilyin „Despre înfruntarea răului prin forță”

în curs de apariție

“

Sabia este spiritualmente necesară omului în lupta sa pământească pentru cauza lui Dumnezeu; dar numai cel care își afirmă dragostea, viața și lucrarea în raza luminii și perfecțiunii lui Dumnezeu poate accepta povara pericolelor și suferințelor spirituale și fizice asociate cu aceasta.

― Ivan Ilyin

Aveți în față o lucrare fundamentală a filosofului rus Ivan Ilyin care este una cu totul aparte în contextul gândirii ortodoxe ruse din emigrația albă. Polemica autorului cu defetiștii din curentul de opinie descendent din viziunea scriitorului Lev Tolstoi, care propovăduia un soi de absolutizare a non-violenței ca virtute supremă a unui creștin a marcat un punct de cotitură în înțelegerea felului în care i se cuvine omului să se manifeste în fața răului. Izvorâtă din asumarea plenară a viziunii hristice asupra lumii, din tradiția evanghelică și patristică milenară, această lucrare, ca, de altfel, întreaga sa operă filosofică și publicistică, are darul să zguduie din temelii interpretarea comună a condiției de bun creștin.

Acest tratat de filosofie creștină reprezintă o sinteză strălucită a mai multor științe. În mod firesc, la temelia eșafodajului său argumentativ stă Sfânta Evanghelie, din care autorul citează copios. Iar de aici derivă celelalte domenii de cunoaștere precum filosofia, sociologia, dreptul, etica, morala, psihologia etc. Însă cheia de aur a înțelegerii întregii expuneri este anume raportarea la Dumnezeu ca sursă ordonatoare a minții și faptelor omului. Autorul descrie drama omului creștin determinat de circumstanțele istorice și politice implacabile să recurgă la forță și chiar la ucidere de dragul apărării unor valori infinit superioare sieși, fapta acestuia rămânând fidelă perspectivei hristice. Este vorba despre condiția tragică a războinicului conștient de răspunderea morală pentru aplicarea forței împotriva altei persoane; chiar dacă este vorba despre cineva care întruchipează manifestarea crasă a fărădelegii, oricum fapta celui care îl suprimă nu este una simplu de asumat pentru un adevărat creștin. Însă asta nu-i anihilează voința de a opri mâna unui monstru. El își poartă povara acestei chemări supreme nu ca pe un titlu de glorie, ci ca pe o misiune imperfectă sub aspect moral, dar indispensabilă sub aspect practic.

Aprofundând profilul unui om de stat și al unui războinic drept expresie majoră a recursului la violența justificată pentru apărarea unor valori supreme, Ivan Ilyin subliniază mereu condiția obligatorie pentru slujirea acestora în acord cu credința religioasă. El desfășoară o demonstrație strălucită a tezei, potrivit căreia doar o conștiință profund religioasă, ghidată de frica de Dumnezeu, de dragostea pentru aproapele și de spiritul de sacrificiu poate determina exercitarea unor roluri sociale precum cel al omului de stat sau al războinicului. Este vorba despre spiritul justițiar izvorât din răspunderea omului pentru faptele sale față de instanța supremă de natură extramundană, care a stabilit rigorile morale de urmat pentru a câștiga mântuirea. Și în același timp astfel de sarcini majore impun celor cu vocația slujirii lui Dumnezeu și a semenilor virtutea de bază a unui bun creștin, smerenia.

Gânditorul rus descinde dintr-o tradiție milenară a Răsăritului Ortodox care a șlefuit de-a lungul timpului splendoarea reflecției teologice și mai ales a trăirii în acord cu această viziune. Civilizația ortodoxă în toată măreția și noblețea ei este acea zestre ce ghidează firul expunerii acestui ilustru filosof creștin pe cele mai înalte culmi ale desăvârșirii umane spre care tinde sufletul înnobilat de lumina hristică.

Altfel spus, o astfel de lectură este accesibilă doar celor care cel puțin sunt deschiși spre acceptarea viziunii omului religios asupra lumii ca sistem de referință suprem în judecarea felului în care se manifestă omul în general și în condițiile limită în mod special.

Întreaga discuție se desfășoară în câmpul de gândire pătruns de conștiința religioasă în spiritul Ortodoxiei, departe de formalismul legalist al școlii liberale sau de juridismul steril al celor care se cantonează în zona procustiană a imanentismului inerent viziunii inspirate din teoria și practica europeană. Chiar și atunci când recurge la dreptul roman și la sursele filosofice și juridice europene, Ilyin rămâne profund ancorat în tradiția gândirii Creștinismului Răsăritean.

Voi cita aici un fragment dintr-o predică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care poate fi integrată în viziunea expusă de către gânditorul rus. Mai ales că el însuși își întemeiază întreaga argumentație pe viziunea biblică și patristică asupra lumii, pe comandamentele divine care trebuie să ghideze faptele oamenilor inclusiv în condiții limită.

“

O faptă săvârșită după voia lui Dumnezeu, chiar dacă pare rea, este cea mai bună faptă dintre toate; și dimpotrivă, o faptă săvârșită împotriva voii lui Dumnezeu și împotriva hotărârii Lui, chiar dacă pare a fi foarte bună, este cea mai rea și cea mai nelegiuită dintre toate faptele. De ucide cineva după voia lui Dumnezeu, uciderea aceea este mai bună decât iubirea de oameni; de cruță pe cineva și se milostivește împotriva hotărârii lui Dumnezeu, cruțarea aceea este mai nelegiuită decât uciderea. Căci nu faptele în sine fac ca ele să fie bune sau rele, ci hotărârea lui Dumnezeu.

(― Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”, pag.155-156, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 2007)

Așadar, unul dintre marii părinți ai Bisericii a formulat pentru vecie datoria morală a unui bun creștin de a recurge la violență atunci când aceasta se impune ca urmare a învățăturii hristice. În felul acesta Sfântul Ioan Hristostom, o autoritate indiscutabilă pentru orice credincios, confirmă de peste veacuri pledoaria gânditorului rus. Cuvintele sfântului sunt greu de acceptat, scandalizează și chiar revoltă mintea omului de azi, chiar dacă acesta este îmbisericit. El are o altă interpretare a virtuților creștine, cea inculcată de către niște ierarhii bisericești aflate în slujba statului sub regimul comunist și impregnate până-n măduva oaselor de spiritul serghianist.

Înțelegem că un oștean, de pildă, care este supusul împăratului, acesta fiind unsul Domnului, are datoria să meargă la război și să ucidă dușmanii. Precum și să suprime orice răzmeriță internă care tulbură ordinea unei societăți, comite crime sau țintește acapararea puterii. Aceeași menire o are și călăul, care îi lipsește de viață pe răufăcători spre binele societății. La fel stau lucrurile în cazul celui care emite hotărârea de condamnare la moarte. El nu se abate de la legea creștinească, dacă este călăuzit de credință și de răspundere pentru cetatea pe care o diriguiește.

Firește, în acest context vorbim doar de acel tip de gândire care este în totalitate fidel credinței, adică este vorba de omul religios, care-și cunoaște răspunderea față de Dumnezeu. Acesta este ghidat mereu de glasul conștiinței sau de vocea lui Dumnezeu din suflet, Duhul Sfânt fiind cel care îi servește drept busolă morală.

Omul de azi, sterilizat de orice sentiment religios și îndoctrinat cu miturile democrației liberale, nu mai e în stare nici să înțeleagă un astfel de mesaj, nici cu atât mai puțin să urmeze un astfel de model de viață. Zestrea milenară a Bisericii, învățătura de viață tradițională au rămas în trecut. Mântuitorul Hristos, marii scriitori bisericești, sfinții și eroii nu-și mai au loc în lumea de azi. Iar tipul de religie practicat ca formă de viață privată, fără nicio tangență cu marile frământări ale societății, a extirpat orice răspundere a insului îmbisericit, care evită o cât de mică implicare în războaiele spirituale ce devastează lumea. El se simte perfect confortabil în postura unui ins tupilat în propria găoace.

Aș dori să invoc aici numele unui important autor francez de azi, Hervé Juvin, scriitor, economist, politician și deputat în Parlamentul European, gândirea căruia se pliază perfect pe cea a lui Ivan Ilyin. Universitatea Populară i-a tradus și publicat două dintre cele peste cincisprezece cărți ale domniei sale, „Guvernarea dorinței” (2016) și „Zidul de Vest nu a căzut” (2017), pe care subsemnatul a avut onoarea să le prefațeze (Vezi link-ul:https://arcaluinoe.info/ro/carti/universitatea-populara/). Această figură remarcabilă a vieții publice din Franța deseori repetă în conferințele sale publice o idee care ține de fidelitatea față de patrie și chiar de șansa supraviețuirii propriului popor.

Iat-o: „Națiunea franceză are șansa de supraviețuire doar în măsura în care bărbații acestui neam vor învăța din nou să ucidă și să fie uciși de dragul propriei țări”. Este vorba despre îndemnul la remasculinizarea societății de azi, la recăpătarea virtuților de bărbat, la orientarea spre modele eroice, ghidate de spiritul de sacrificiu pentru o cauză majoră.

Adică de această dată este vorba despre o perspectivă mai curând politică, patriotică, dar totuși perfect consonantă cu linia de gândire a autorului cărții de față. Dar afirmația lui Hervé Juvin poate fi îmbrățișată doar de o minoritate infimă atât în țara lui, cât și prin părțile noastre. Spiritul vremurilor întunecate de azi nu mai vibrează la astfel de mesaje, ele părând excesive și total străine de nevoile omului comun.

Ivan Ilyin recunoaște la un moment dat că a cugetat asupra scrierii acestei lucrări timp de două decenii. Și doar la distanța de opt ani de la lovitura de stat bolșevică din 1917, îndelungatele și chinuitoarele sale frământări de natură moral-spirituală și politică au căpătat expresia unei lucrări ca cea de față. În vreme ce patria lui era inundată în sânge, Biserica fiind prigonită și distrusă, iar oamenii omorâți cu milioanele, alte milioane, printre care și autorul, fiind nevoiți să ia calea pribegiei, Ivan Ilyin se adresează direct compatrioților săi rămași în țară sau aflați în exil, îndemnându-i să nu capituleze, să respingă spiritul fatalist, înarmându-se cu armele credinței și cu dragostea pentru Hristos și pentru neam. Oștirea lui Hristos descrisă de Ilyin nu este ghidată de revanșă și de ură, ci dimpotrivă, întreaga luptă împotriva fărădelegii este dovada unei iubiri nețărmurite:

“

De aceeași profunzime și duh mântuitor este pătrunsă și ideea unei „armate iubitoare de Hristos”. Un războinic este numit „iubitor de Hristos” nu numai pentru că este membru al unui stat creștin, pentru că patria sa crește în spiritul creștin și pentru că el însuși este chemat să apere credința creștină, ci și pentru că în dragostea sa față de Hristos și în plinătatea perfecțiunii pe care El a împărtășit-o acesta găsește temelia vie a spiritului său personal; cu ajutorul acesteia el își afirmă sfințenia kremlinului^[1] său personal, din ea își soarbe puterea de care are nevoie pentru eroism și purificare. Nu există nicio contradicție internă aici, așa cum încearcă să pretindă moraliștii sentimentali; dimpotrivă, sabia este spiritualmente necesară omului în lupta sa pământească pentru cauza lui Dumnezeu; dar numai cel care își afirmă dragostea, viața și lucrarea în raza luminii și perfecțiunii lui Dumnezeu poate accepta povara pericolelor și suferințelor spirituale și fizice asociate cu aceasta.

Cel care se avântă în vâltoarea luptei trebuie să-și mențină ochii minții mereu ațintiți spre busola celestă, care să-i ghideze faptele dintr-o perspectivă superioară a omului responsabil în fața propriului Mântuitor. În acest sens lucrarea de față este și un ghid practic pentru oricine are temeritatea de a-și asuma destinul unui slujitor al lui Dumnezeu prin forța aplicată ca măsură de stârpire a răului.

“

Războinicul, ca purtător al sabiei și al compromisului care acceptă lumea, are nevoie de călugăr ca duhovnic, sursă de puritate vie, înțelepciune religioasă și pleromă morală: aici el se împărtășește cu harul în taine și capătă putere pentru fapte eroice; aici își întărește conștiința, își cercetează scopul slujirii sale și își purifică sufletul. Și astfel însăși sabia sa devine o rugăciune înflăcărată. Așa este Dmitri Donskoi, portretizat de Sfântul Serghie înainte de Bătălia de la Kulikovo.

Așa e Ștefan cel Mare în relația cu duhovnicul său, Daniil Sihastrul. Deloc întâmplător, Biserica i-a canonizat pe ambii deopotrivă, unul fiind întruchiparea perfectă a războinicului purtător de sabie, iar celălalt înfățișându-se în fața lui Dumnezeu și a eternității neamului drept călugăr purtător de cruce. Crucea și Sabia ca principii complementare reprezintă acei doi piloni de bază pe care se întemeiază întregul demers filosofic al autorului.

În pofida unor realități catastrofale de o amploare uriașă care au cuprins Rusia de atunci, Ivan Ilyin nu se dedă unor lamentații și nu se lasă cuprins de disperare. El manifestă o credință neclintită în vocația istorică și chemarea divină a propriei țări. Fără a cădea în înșiruiri factologice despre dezastrul provocat de către forțele demonice prin bolșevizarea Rusiei și împărtășind o încredere nemărginită în puterea de renaștere a propriului neam, autorul definește cu pana unui patriot călăuzit de spirit profetic profilurile identitare ideale ale omului de stat și ale oșteanului astfel:

“

Dacă sufletul unei persoane este pur, atunci acțiunile sale vor fi și ele corecte, în ciuda aparentei lor nepotriviri cu legile dreptății; și invers: chiar și cele mai drepte acțiuni ale unui suflet impur vor fi injuste. Deși acest principiu se aplică oricărei persoane, el capătă o semnificație cu totul aparte în cazul unui conducător și al unui războinic. Potrivit unei concepții străvechi și profunde, cultivate de Biserica Ortodoxă, cei care dețin puterea și sabia le posedă nu ca pe un privilegiu, ci ca pe o slujire religioasă asumată. Această slujire impune unei persoane o povară specială de îndatoriri și o povară specială de responsabilitate; iar printre aceste îndatoriri, datoria execuției și a luptei este cea mai grea — a face față acestei poveri de responsabilitate este posibil doar printr-o preocupare constantă pentru purificarea religioasă a sufletului și a voinței sale.

Îndrăznesc să afirm că spiritul epocii de acum o sută de ani, așa cum îl simte și îl redă autorul, a dat naștere în România interbelică unui fenomen spiritual și politic izvorât din același crez religios și din fidelitate față de neam: fenomenul legionar. În fața ofensivei forțelor infernale care se manifestau politic prin comunism o altă reacție mai potrivită decât cea întemeiată pe spiritul evanghelic și pe sentimentul patriotic nici nu putea fi. În acele timpuri atât societatea rusă, cât și societatea românească, izvorâte din matricea civilizației bizantine milenare, încă mai reprezentau o lume cu valori ce se perpetuase în universul rural al unui creștinism organic, care determina însăși esența lor.

În acest sens lectura cărții de față poate crea cititorului de azi senzația că autorul creionează o lume ideală, utopică, având prea puține tangențe cu viața socială așa cum e. Înălțimile morale spre care îndeamnă Ilyin pot părea fie iluzorii, fie rodul unor exagerări caracteristice visătorilor aflați departe de realitatea propriu-zisă. Însă lucrurile nu stau deloc așa. Ivan Ilyin a reprezentat figura emblematică a luptătorului politic angajat prin pana sa de-a lungul întregii vieți în marile dezbateri ale epocii. El este poate cel mai important purtător de cuvânt al Rusiei albe, al Sfintei Rusii, care și-a perpetuat valorile în exil, recreând Biserica Ortodoxă Rusă, producând nu număr imens de opere teologice, filosofice, artistice și politice și ținând vie flacăra credinței în renașterea din cenușă a patriei lor devastate de ciuma roșie.

Din această perspectivă, lectura cărții „Despre înfruntarea răului prin forță” poate înlesni o înțelegere adecvată a măsurii în care lumea odinioară ortodoxă s-a prăbușit în hăul nihilismului, al relativismului și al lepădării de Hristos pe parcursul ultimului secol. Și dacă perioada comunistă este percepută de către societatea de azi ca fiind una monstruoasă și distructivă, deceniile de împotmolire în mlaștina liberală de după 1990 sunt înțelese infinit mai superficial. Un stat dominat de o armată de demnitari și funcționari străini de trăirea profundă și responsabilă a condiției de ființă religioasă, responsabilă de faptele sale în fața Judecătorului Suprem, nu poate genera decât nedreptate, suferință și hidoșenie morală. Un sistem judecătoresc format dintr-o liotă de inși autosuficienţi, formați la școala pozitivismului și a jongleriilor procedurale nu poate genera justiție. O societate care și-a asumat banul și confortul ca modele de viață superioare nu poate genera decât monștri mai mult sau mai puțin instruiți, cu specializări profesionale înguste ce devin inutile în era inteligenței artificiale.

Spiritul aristocratic al autorului ne ajută să vedem mai bine măsura în care am fost atinși de un proces metodic de lumpenizare, de vulgarizare și pervertire morală, total străin nobilelor tradiții ale societăților așezate pe temeiuri creștine. Timpurile întunecate pe care le trăim nu țin atât de lipsurile materiale, cât mai ales de vidul spiritual care ne-a sterilizat virtuțile ce erau apanajul firesc al oricărui om timp de milenii. Și asta chiar dacă uneori această goliciune morală și sterpăciune culturală este drapată cu fraze sforăitoare, titluri pompoase și tinichele zornăitoare.

Așa cum ne-am pomenit pe neobservate într-o societate în care Dumnezeu nu reprezintă reperul suprem al judecății umane, când sistemul nostru de referință este unul eminamente orizontal, bazat pe norme când abracadabrante, când opace și sterile, modelul pe care ni-l prezintă Ivan Ilyin este unul diametral opus, care reflectă cu fidelitate de oglindă toate deformările epocii. În lumea de azi personajele îngrozitoare ale Capriciilor lui Goya au invadat societățile noastre, uzurpând nu doar puterea de stat, ci și dreptul discreționar de a decreta aberația și perversiunea drept norme obligatorii. Hăul dintre lumea descrisă de filosoful rus și cea care se afirmă în mod triumfal în momentul de față cască un abis între trecut și prezent din care țâșnesc la suprafață, cu puterea devastatoare a unui tsunami mondial, forțele demonice.

De la înălțimea crezului său moral-religios, inseparabil de dragostea de neam și fidelitatea față de statul său, Ivan Ilyin subliniază în treacăt și forma optimă de exercitare a puterii politice — monarhia ortodoxă, modelul bizantin. Înțelegerea mai profundă a importanței vitale a unui stat condus de un uns al Domnului pentru dăinuirea acelui popor în istorie ar impune traducerea a cel puțin două lucrări fundamentale ale unor autori ruși contemporani cu Ivan Ilyin, și anume „Statul monarhic” de Lev Tihomirov (1905) și „Monarhia populară” de Ivan Solonevici (1951-1954).

“

Iată de ce un țar are nevoie, mai presus de toate, de vigoarea caracterului religios: nu numai de năzuința de putere, ci și de forța devotamentului față de cauza divină servită de poporul său; nu numai de puterea voinței, ci și de puritatea ei religioasă și statală; nu doar de puritatea voinței, ci și de puritatea viziunii. Un țar cu un suflet laș, slab de voință, indiferent — din punct de vedere religios — și josnic este o nenorocire și un blestem pentru poporul său; iar prima datorie a unui astfel de țar este să-și recunoască statutul nepotrivit și insuficiența sa spirituală personală — și să abdice. O înțelegere religioasă și o sfințire a autorității regale, iar, prin extensie, a întregii activități și slujiri statale, conțin în sine un adevăr autentic, profund și mântuitor. Și tocmai din acest motiv, nu ar trebui să ne preocupăm de separarea Bisericii de stat — adică de puritatea religioasă a unei slujiri aflate într-un compromis spiritual — ci de îmbinarea și cooperarea lor fidelă.

Iar principiul separării Bisericii de stat, impus de către cercurile masonice inițial în Franța de după 1789^[2], apoi și în Rusia de după 1917, iar astăzi generalizat în mai toate țările lumii recroite după tiparele de inspirație demonică ale societăților secrete, la care se referă autorul, ar merita un studiu aparte. Acesta ar fi în măsură să arate caracterul spiritual, cultural și civilizațional al laicității de o forță malefică uriașă, care a strivit în mod iremediabil profilul identitar și traiectoria istorică a popoarelor. Însă, într-o societate strivită de efectul devastator al republicanismului egalitar și antispiritual, mesajul de peste veac al marelui gânditor rus poate găsi un sol fertil doar în pătura cultă sub aspect duhovnicesc, hrănită de viziunea hristocentrică.

Redau aici una dintre problemele fundamentale formulate de către autor, pe care și-o pune foarte puțini dintre creștinii noștri practicanți în ziua de azi obișnuiți să-și justifice lașitatea și neimplicarea în marile războaie duhovnicești ale epocii printr-o falsă evlavie, care, de fapt, nu e decât masca menită să acopere nulitatea morală și volitivă, frica de represiuni și nedorința de a face ceva pe propria răspundere:

“

Punerea corectă a problemei oferă o formulare complet diferită a întrebării, și anume: dacă văd o crimă autentică sau un șir de crime autentice și nu există nicio modalitate de a o opri prin influență mentală și spirituală, iar eu sunt cu adevărat conectat prin iubire și voință cu principiul binelui divin nu numai în mine, ci și în afara mea, atunci ar trebui oare să mă spăl pe mâini de asta, să mă îndepărtez și să-i dau nelegiuitului libertatea de a blasfemia și a distruge spiritual, sau ar trebui să intervin și să opresc crima prin rezistență fizică, asumându-mi în mod conștient pericolul, suferința, moartea și, poate, chiar minimalizarea și distorsionarea neprihănirii mele personale?

Iată o interogație majoră urmată de un răspuns care va deranja confortul „căldiceilor” tupilați după deget pentru a nu-și tulbura viețuirea insipidă de mediocrități autosuficiente, care fără să vrea devin complicii „tainei fărădelegii” prin tăcere și neimplicare. Iată un mesaj deranjant pentru neprihăniții comozi, care se închid în carapacea propriei desăvârșiri și nu iau atitudine deschisă nici față de ierarhia bisericească eretică, nici față de puterea politică ticăloasă și nici nu se solidarizează cu cineva prigonit. Ivan Ilyin demască orice falsă evlavie, arătând nulitatea morală a egocentricilor care preferă retractarea în propria găoace din lașitate, dar se mint că ar face-o dintr-un elan religios major.

Iată un adevăr tranșant despre rostul purificator al suferinței, care este greu de înțeles pentru omul de azi, contaminat de morbul hedonismului și deci incapabil de o atitudine stoică și înțeleaptă față de aceste trăiri dureroase, dar tămăduitoare. Sindromul milei de sine e vechi de când lumea, iar Ivan Ilyin îl demască în mod strălucit.

Mesajul lui Ivan Ilyin ar trebui să ardă până-n măduva oaselor mulțimea de inși plini de falsă pioșenie, care sunt convinși că a sta cu botul pe labe atunci când e cazul să fii un luptător cu sabia-n mână e culmea virtuții creștine. Doamne, ce bucurie sufletească oferă acest filosof atât de înrădăcinat în tradiția bizantină, plină de sfinți, martiri și eroi, care au răsplătit prin propriul sânge calea deschisă de Mântuitorul celor vrednici de a-L urma!

“

51. Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare.
52. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei.
53. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.

― Luca 12, 51-53

Aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt readuse în atenția cititorului tocmai pentru a-l ajuta să se ridice la înțelegerea corectă a mesajului hristic. Iată o trimitere la Evanghelie, pe care o face Ivan Ilyin în contextul nevoii de a înfrunta răul prin forță. Este o invitație la asumarea riscantei și scandaloasei posturi de a rosti adevărul tranșant, fără menajamente și mai ales fără frică. Iar aici intervine perspicacitatea noastră neîntrecută de a inventa scuze de natură „morală” și chiar „religioasă” pentru propria inacțiune, neimplicare, tăcere: de la adaptarea creștinismului la propria lașitate și până la justificări brodite cu tot felul de pretexte onorabile. Iar Hristos, iată, ne cheamă la dezbinare. Adică la disocierea de ticăloșie, la pedepsirea violentă a acesteia, la curmarea nedreptății, într-un cuvânt, la tot felul de gesturi care ne provoacă disconfort, stres și neplăceri. Iar așa ceva gândirea pozitivă nu admite cu niciun preț.

Și când mă gândesc la faptul că această carte a fost scrisă la distanța de vreo opt ani de la începutul terorii roșii, care a manifestat o sălbăticie înfiorătoare, ucigând zeci de milioane de oameni, mă întreb cum de a reușit acest om să-și păstreze intactă acea luminoasă cugetare proprie doar marilor spirite?

Admirația pe care o trezește acest exponent de elită al unei lumi care nu mai există exprimă într-un mod cu totul superior și crezul politic al subsemnatului, pe care l-am purtat de-a lungul deceniilor. În ziua de azi puțini sunt cei care l-ar mai înțelege. Filistinul ancorat în cotidianul efemer nu are aspirații majore, sete de desăvârșire, sentimentul onoarei și povara datoriei până la sacrificiul personal pentru Dumnezeu și Neam. Într-o lume care se rostogolește zgomotos și dezonorant spre propriul final, Ivan Ilyin este necesar ca sursă de trăire maximă, pe care o încerci doar atunci când ai cugetul concentrat asupra unor aspirații sublime, singurele dătătoare de rost unei vieți trăite din plin.

Citindu-l pe Ivan Ilyin descopăr cu bucurie că scrisul lui este atât de asemănător cu cel al elitei noastre interbelice. Mă gândesc la Nichifor Crainic, la Nae Ionescu, la publicistica părintelui Dumitru Stăniloae, la Ioan Savin și atâția alții. Altfel nici nu putea fi, de vreme ce este vorba despre aceeași matrice bizantină, despre același spațiu al Ortodoxiei, despre aceeași trăire duhovnicească și același profil civilizațional. Însă bariera lingvistică face inaccesibilă opera monumentală a acestui geniu al gândirii teologice și filosofice a Răsăritului. Dar cu modesta mea contribuție, cei care simt din toată inima duhul credinței vor avea bucuria descoperirii acestui mărturisitor al lui Hristos.

Cartea de față ne ajută să pătrundem cu toată maturitatea intelectuală relația complementară dintre Sabie și Dreptate. Autorul intră în miezul problemei dintr-o perspectivă profund creștină, dar totuși radical diferită de cea a unei largi majorități a oamenilor îmbisericiți, care de obicei tratează problema non-violenței cu totul greșit.  Iată cum își începe unul dintre capitole marele gânditor ortodox:

“

„Poate o persoană care tinde spre perfecțiunea morală să reziste răului prin forță și prin sabie? Poate o persoană care Îl acceptă religios pe Dumnezeu, universul Său și locul Său în lume să nu reziste răului prin sabie și prin forță?” Aceasta a fost întrebarea fundamentală, bivalentă, care a dat naștere întregii noastre investigații. Care poate fi și ar trebui să fie răspunsul la această întrebare atunci când este pusă de un suflet nobil sub aspect moral, căutând în dragostea sa pentru Dumnezeu și lucrarea Sa pe pământ un răspuns religios just, răspicat la atacul răului venit din exterior?

Răspunsul pe care l-am obținut este incontestabil și univoc: constrângerea fizică și suprimarea pot fi datoria religioasă și patriotică directă a unei persoane; și atunci aceasta nu are dreptul să se sustragă de la ele. Îndeplinirea acestei datorii o va implica ca participantă la marea bătălie istorică dintre slujitorii lui Dumnezeu și forțele iadului, iar în această bătălie omul nu va fi doar nevoit să-și scoată sabia, ci și să poarte povara omuciderii.

Dar tocmai în legătură cu această concluzie finală apare o complicație profundă și semnificativă în rezolvarea problemei fundamentale. A ucide un om… Dar oare cineva care își ucide aproapele își menține cu adevărat „perfecțiunea morală”? Oare poate fi un atare deznodământ corect din punct de vedere moral, fără de păcat sau just? Asta pentru că, potrivit întrebării fundamentale, răspunsul ar trebui să satisfacă o persoană care „aspiră la perfecțiunea morală”… Poate oare conștiința unei persoane, în orice circumstanțe, să recunoască uciderea unei alte persoane ca fiind un act drept și lipsit de păcat? Și dacă nu poate, atunci cum ar putea cineva să fie mulțumit de un astfel de răspuns?

Am citat copios din cartea pe care v-o propun spre lectură pentru a scoate în evidență elementele cheie ale acestei splendide pledoarii pentru asumarea destinului unui om de acțiune aflat în condiții limită pentru a concentra atenția cititorului asupra urgenței unei introspecții sincere și profunde, care să-i arate ca-n oglindă măsura în care corelează comandamentele divine cu propria viață în societate. Poate în felul acesta cei de bună credință vor putea să-și revadă anumite prejudecăți de natură moral-religioasă, ce s-au extins ca o plagă peste sufletele credincioșilor de azi. A scăpa de propriile înșelări, a depăși propriile limite în tratarea problemelor de natură religioasă și mai ales a propriei conduite ce derivă din acestea — iată miza efortului autorului. Miză la care, firește, aderă în totalitate și subsemnatul.

Asta pentru că șansa regenerării și a supraviețuirii neamului nostru depinde într-o măsură uriașă de reasumarea condiției de bun creștin, care nu poate fi separată de cea de bun luptător. La propriu, la nivel de practică, nu doar la nivel speculativ.