Iată că marcăm din nou trista aniversare a mineriadei din iunie 1990. Țin minte foarte bine acele zile și tot ce a urmat. Acele evenimente sângeroase au traumatizat atât de puternic societatea românească, încât nici după mai bine de trei decenii și jumătate lumea încă nu și-a revenit din șocul pe care l-a trăit atunci.
Țin minte bine și sloganul troglodiților care invadaseră Bucureștiul: „Noi muncim, nu gândim!”.
Am reținut și porecla dată protestatarilor de Iliescu: niște golani. Și „Imnul Golanilor” încă îmi cutremură sufletul și mă umple de mândrie pentru lamura tineretului român din acele zile de glorie pentru unii și de rușine pentru ații.
Frauda electorală uriașă din acel an, care a dat o aparență legală procesului de uzurpare a puterii de stat ce începuse odată cu crearea FSN/CPUN după lovitura de stat din decembrie 1989 și asasinarea soților Ceaușescu, a trezit o revoltă firească în inimile adevăraților patrioți.
Atunci apele s-au separat definitiv: ori ești cu Iliescu-Roman-Chițac-Măgureanu și compania, ori cu Piața Universității. Cale de mijloc nu mai rămânea.
Țin minte foarte bine și cea de-a doua mineriadă din septembrie 1991, eram la București în acele zile.
N-am uitat nici Proclamația de la Timișoara din martie 1990. Chiar am adoptat tot atunci o Declarație de solidaritate cu această Proclamație din partea Frontului Popular din Moldova.
Am reținut și metamorfozele politice ale neocomuniștilor precum FDSN, PSD, PD, PDL etc., etc.
Însă ce aș dori să subliniez cu ocazia acestei aniversări dureroase ar fi următoarea idee. Înainte de a îmbrățișa până la idolatrizare maladivă orice personaj politic și al transforma în simbol al renașterii țării, ar fi bine ca orice naționalist român să se întrebe:
„Oare unde a fost insul respectiv în acele zile tragice?”
Pentru că dacă la acea oră deja atinsese vârsta maturității, trebuia să se manifeste: ori cu ei, ori cu noi.
Atenție mare la eroii scoși din pălărie de ceva timp încoace și prezentați publicului credul drept salvatori ai națiunii.
Dacă lumea nu e în stare să aibă o privire critică și se lasă purtată de căpăstru, fără a analiza trecutul celor serviți pe tavă, înțoliți la patru ace și învățați să repete slogane patriotarde, atunci va ajunge din nou să aibă gustul amar al dezamăgii, atât de caracteristic sistemului electoralist.
Cine a luat apă în gură atunci când țara sângera și era călcată în picioare, când avuțiile naționale erau spoliate de către foștii comuniști și securiști intrați în cârdășie cu rechinii capitalismului occidental nu merită nici încrederea, nici sprijinul românilor.
