De la un război la un model de investiții – și o teribilă închisoare digitală globală
Prietenul meu Mees Baaijen din Costa Rica a publicat ieri pe contul său de pe sustack.com un articol cu totul remarcabil: Mackinder’s Paradigm, Reversed?. Acest gânditor de origine olandeză aste una dintre cele mai lucide personalități din pleiada analiștilor geopolitici din lume. Cunoștințele lui în domeniul istoriei, economiei și relațiilor internaționale sunt de-a dreptul impresionante. Am plasat un comentariu la articolul său și i l-am trimis prin e-mail. Iată conținutul acestui mesaj.
„Dragă Mees, articolul tău prezintă o analiză geopolitică cu adevărat remarcabilă. Acesta demonstrează, fără urmă de îndoială, că guvernanța globală actuală presupune o standardizare tehnologică și economico-financiară totală, spulberând mitul multipolarității ca alternativă la hegemonia unipolară americană. Mă bucur să constat, încă o dată, viziunea ta extraordinară. Îmi amintesc cu plăcere de întâlnirea noastră din cadrul Forumului de la Chișinău din 2024, când ai vizitat țara mea, Moldova, pentru a participa la reuniunea acestui grup de reflecție internațional. Din păcate, activitățile acestuia au fost sistate în urma procedurilor penale inițiate împotriva mea. Am fost nevoit să emigrez. Atașez aici și recenzia mea referitoare la cartea ta de o importanță excepțională, pe care o recomand cu căldură tuturor: Lungul drum de la Veneția la Beijing”
Am tradus cu ajutorul Google translate acest articol care merită să fie studiat cu maximă atenție. El anulează în totalitate aberațiile multipolariste ale sectei politico-mediatice care se cantonează în zona falsei narațiuni despre Rusia lui Putin + China lui Xi + conglomeratul inform BRICS ca alternativă la unipolaritate și la tirania tehnocratică.
Iurie Roșca
În 1904, geograful britanic Halford Mackinder a publicat lucrarea „Pivotul geografic al istoriei”. Teza sa privind „Heartland-ul” (nucleul continental) a devenit una dintre ideile fundamentale ale geopoliticii moderne: oricine ar putea domina masa continentală eurasiatică ar avea potențialul de a obține resursele și puterea strategică necesare pentru a contesta supremația puterilor maritime. Într-o dezvăluire surprinzătoare făcută în 2015, George Friedman, de la STRATFOR, a explicat modul în care SUA au aplicat constant teoria lui Mackinder din 1904 pentru a împiedica o Eurasie integrată politic și economic:
“Interesul primordial al Statelor Unite — pentru care am purtat războaie, Primul și al Doilea Război Mondial, precum și Războiul Rece — a vizat relația dintre Germania și Rusia; aceasta deoarece, unite, ele reprezintă singura forță capabilă să ne amenințe, iar obiectivul nostru a fost să ne asigurăm că acest lucru nu se întâmplă.
În prezent, la 122 de ani distanță, asistăm oare la începutul unui proces invers?
Evoluțiile recente sugerează că această posibilitate ar trebui, cel puțin, luată în considerare.
Se pare că emisarul economic al Rusiei, Kirill Dmitriev, și lideri ai partidului german AfD pregătesc discuții privind reluarea livrărilor de gaze rusești către Germania. Inițiativa propusă ar putea implica personalități americane apropiate de președintele Trump, precum Steve Witkoff și Jared Kushner. Se vehiculează că aceste discuții ar fi condiționate de existența unui cadru pentru pacea dintre Rusia și Ucraina.
Acest demers vine în continuarea unei întâlniri anterioare, desfășurate la Sankt Petersburg, între un purtător de cuvânt al AfD pe probleme de politică externă, Dmitriev și șeful Gazprom, Alexei Miller; în cadrul acelei întrevederi s-a discutat despre redeschiderea gazoductului Nord Stream.
Importanța acestor demersuri depășește cu mult chestiunea gazelor naturale.
O relație energetică ruso-germană reînnoită ar evolua exact în direcția opusă principiului lui Mackinder.
Iar dacă și capitalul, și influența politică ale SUA ar deveni parte a unei astfel de reconcilieri, s-ar întâmpla ceva și mai interesant:
Fosta putere hegemonică maritimă nu ar mai încerca doar să împiedice integrarea eurasiatică. S-ar putea plasa în interiorul acesteia, pentru a o gestiona.
Ar fi, practic, o inversare a tezei lui Mackinder.
Această posibilitate se înscrie într-o tranziție istorică mult mai amplă, care are loc chiar în epoca noastră. Ciclul hegemoniei americane se apropie de sfârșit. Între timp, China a fost pregătită (a se vedea articolul meu „De la Tao la Mao...”) să devină principala forță economică și organizatorică a unui nou ciclu al proiectului de dominație al lui Glafia(i), centrat pe Eurasia. Totuși, această nouă ordine mondială nu este prezentată, desigur, ca un nou imperiu. Limbajul său înșelător este cel al multipolarității: suveranitate, egalitate între națiuni, neamestec în treburile interne, diversitate civilizațională, beneficiu reciproc și respect pentru căi de dezvoltare diferite.
China promovează în mod explicit acest limbaj. În cadrul reuniunii Organizației de Cooperare de la Shanghai din septembrie 2026, Xi Jinping a pledat pentru o „lume multipolară, echitabilă și ordonată”, punând accent pe egalitatea suverană, respectul reciproc, căile de dezvoltare independente și un sistem de guvernanță globală mai reprezentativ.
Tocmai aici tranziția hegemonică devine deosebit de interesantă.
De la război la investiții
În timpul ciclului american, sistemul financiar-industrial a putut profita enorm de pe urma confruntărilor geopolitice: industria de armament, cheltuielile militare, distrugerile, reconstrucția și îndatorarea statelor au creat oportunități uriașe pentru capital.
Există însă și o altă modalitate de a extrage valoare din transformările geopolitice.
Investițiile.
În loc să distrugă o țară și ulterior să o reconstruiască, capitalul poate profita tot mai mult de pe urma integrării acelei țări într-un sistem economic global: energie, infrastructură, minerit, tehnologie, finanțe, logistică și reconstrucție.
Discuțiile vehiculate cu privire la Rusia indică tocmai o astfel de posibilitate: pace, relaxarea sancțiunilor, reluarea fluxurilor energetice și, eventual, noi acorduri de afaceri americano-ruse.
Dacă acest scenariu se concretizează, geografia economică ar putea deveni remarcabilă:
Capital american + resurse rusești + industrie germană + piețe și infrastructură chineze = un spațiu economic eurasiatic potențial reintegrat.
Aceasta ar diferi considerabil de configurația geopolitică a secolului al XX-lea.
Și ridică o întrebare provocatoare:
Ce-ar fi dacă următoarea etapă a puterii americane nu ar consta în împiedicarea integrării eurasiatice, ci în participarea la aceasta — și în obținerea de profituri de pe urma ei?
De la unipolaritate reală la multipolaritate de fațadă
Acest lucru conferă, de asemenea, o semnificație diferită „ordinii mondiale multipolare” emergente.
La prima vedere, multipolaritatea reprezintă opusul sistemului unipolar american. Statele suverane sunt, teoretic, libere să-și aleagă propriile căi de dezvoltare, în timp ce nicio putere unică nu domină lumea.
Însă multipolaritatea nu înseamnă deglobalizare. Dimpotrivă, este o formă diferită de globalizare: o lume a statelor suverane interconectate, a blocurilor regionale, a standardelor tehnologice comune, a sistemelor financiare internaționale și a infrastructurilor digitale tot mai integrate.
Retorica actuală a Chinei în cadrul BRICS și OCS (Organizația de Cooperare de la Shanghai) evidențiază clar acest aspect. La summitul BRICS din 2026, Xi a pledat pentrureformarea arhitecturii financiare internaționale, pentru o reprezentare sporită a țărilor în curs de dezvoltare, pentru instituții multilaterale mai puternice și pentru un cadru comun de guvernanță globală a inteligenței artificiale.
Astfel, limbajul geopolitic oficial se schimbă:
Unipolaritate → multipolaritate
Leadership american → egalitate suverană
Occidentalizare → diversitate civilizațională
Confruntare militară → investiții și integrare
Însă procesul de bază va rămâne unul de integrare globală tot mai accentuată.
Tocmai aici devine relevantă teza mea mai amplă despre Glafia.
Glafia nu renunță la controlul global. Își schimbă mecanismul prin care acesta este exercitat.
Ciclul american se încheie nu pentru că sistemul s-a prăbușit, ci pentru că arhitecții săi au planificat o nouă configurație geopolitică a aceluiași sistem vechi.
China era pregătită să preia conducerea următorului ciclu sub stindardul atractiv al multipolarității și al respectului pentru suveranitate și tradiții. În timpul tranziției de la Vest la Est, „modelul de generare a veniturilor prin război” specific axei SUA-Israel ar putea fi înlocuit, tot mai mult, de un „model bazat pe investiții”.
De ce să pornești războaie costisitoare și tot mai periculoase, când aceleași teritorii pot deveni medii de investiții profitabile?
Există și un alt motiv pentru o astfel de tranziție.
Sistemul tehnocratic emergent de gestionare a populației — ceea ce am numit „închisoarea noastră digitală” — depinde de stabilitate, conectivitate, identificare, integrarea datelor și cooperare transfrontalieră. Acest proiect nu poate fi realizat într-o lume marcată de o instabilitate permanentă și de războaie majore.
Prin urmare, aparenții antagoniști geopolitici — China, Rusia, Iranul și Occidentul — ar putea rămâne competitori la nivel politic, participând în același timp la sisteme tot mai compatibile de guvernanță economică, tehnologică și digitală.
Dacă lumea se îndreaptă în această direcție, atunci vechea întrebare a lui Mackinder a căpătat o formă nouă și neobișnuită.
El se întreba ce s-ar întâmpla dacă Eurasia ar ajunge suficient de integrată încât să conteste hegemonia puterii maritime.
Întrebarea valabilă pentru vremurile noastre ar putea fi exact inversă:
Ce se întâmplă atunci când puterea maritimă dominantă, aflată în declin, decide să participe la integrarea „inimii” Eurasiei — întrucât investițiile în noul sistem oferă acum mai mulți bani și un control mai mare decât distrugerea celui vechi?
Aceasta ar fi paradigma lui Mackinder, dar inversată.
