Iluzia suveranității statului-națiune

Am fost învățați să privim lumea ca pe o colecție de națiuni suverane. Franța este suverană. Marea Britanie este suverană. Statele Unite sunt suverane. Țările de Jos sunt suverane. China și celelalte țări BRICS sunt suverane. Fiecare dintre ele are un guvern, un parlament, un teritoriu, un steag și un imn și, cel puțin în principiu, dreptul de a-și decide propriile afaceri.

Aceasta este fundamentul narațiunii politice moderne. Dar este, totodată, una dintre cele mai mari iluzii ale acesteia.

Întrebarea nu este dacă există guverne naționale – este evident că există. Nici dacă statele exercită o putere enormă asupra populațiilor lor – este evident că o fac.

Totuși, întrebarea mai profundă este următoarea:

Reprezintă oare aceste state, în sine, cel mai înalt nivel al puterii politice sau sunt piese mutate pe o tablă de șah globală mult mai vastă, așa cum au sugerat mai mulți analiști?

Așa cum am demonstrat în lucrarea „Prădătorii versus Poporul”, proiectul criminal de dominație globală al Glafiei (Mafia Globală) – cu vasta sa rețea de intermediari – nu este o abstracțiune speculativă. Este o structură de putere transnațională care operează de secole prin intermediul dinastiilor financiare și al rețelelor politice și instituționale. În prezent, puterea sa nu depinde de înlocuirea guvernelor naționale cu un guvern mondial vizibil; în schimb, aceasta acționează pe două căi complementare. Iar acest lucru ne aduce la ideea unei table de șah.

Tabla de șah globală și piesele de pe ea

Tabla de șah globală, construită de-a lungul multor secole, este alcătuită din instituții și structuri: sisteme financiare, bănci centrale, guverne, datorii publice și private, corporații, organizații internaționale, rețele de informații, alianțe militare. Și, de asemenea, din regulile și legile care guvernează peste toate acestea.

Piesele sunt oamenii care acționează în cadrul acestor structuri: președinți, miniștri, parlamentari, judecători, bancheri, comandanți militari, funcționari publici și alte persoane influente. O piesă poate avea o anumită libertate de mișcare. Poate chiar să creadă că acționează independent. Însă mișcările sale posibile sunt determinate de regulile jocului.

Experiența infracțională a organizației Glafia, acumulată de-a lungul secolelor, îi garantează capacitatea de a acționa la ambele niveluri:

• La nivelul tablei de șah, poate modela instituții, reguli și stimulente, astfel încât actorii politici să fie obligați să acționeze în limitele unui anumit cadru.
• La nivelul pieselor, poate exercita presiuni directe. Un politician poate fi cumpărat prin bani sau favoruri. Un oficial poate fi corupt. Un adversar poate fi șantajat cu informații compromițătoare. O persoană incomodă poate fi amenințată. Istoria oferă numeroase exemple documentate de violență politică, operațiuni clandestine și asasinate.

Aceste mecanisme nu trebuie confundate între ele. Puterea structurală nu necesită corupție, iar corupția nu necesită control structural. Atunci când coexistă, ele devin extrem de eficiente: un sistem politic poate părea că funcționează normal și legal, în timp ce indivizii din interiorul său sunt constrânși simultan de instituțiile care îi înconjoară și de consecințele nesupunerii față de interese puternice. Înțelegerea statului modern și a lumii actuale necesită înțelegerea ambelor aspecte.

Laboratorul olandez

Republica Olandeză a secolului al XVII-lea oferă un exemplu timpuriu și revelator al fuziunii dintre puterea politică și cea financiară. Narațiunea convențională îi prezintă pe olandezi drept pionieri ai guvernării republicane, ai comerțului internațional, ai libertății religioase, precum și ai capitalismului și finanțelor moderne. La prima vedere, toate acestea sunt adevărate.

Însă, în realitate, Republica era dominată de o clasă relativ restrânsă de negustori-magistrați olandezi înstăriți (inclusiv familia de Orania), precum și de străini (venețieni bogați și evrei sefarzi avuți, expulzați din Spania și Portugalia). Aceste familii controlau funcții municipale importante și exercitau o influență enormă asupra afacerilor politice și economice. Acest lucru nu a fost o întâmplare: puterea economică și cea politică au fost concentrate astfel, încât Olanda să devină hegemonul – temporar – al dinastiilor Glafia. După cum scria Giovanni Arrighi:

“

Rezultatul a fost o organizare guvernamentală care a îmbinat avantajele capitalismului [bancherii și negustorii din Glafia] cu cele ale teritorialismului [aristocrația care deținea pământul, condusă de familia de Orania] mult mai eficient decât reușise vreodată oricare dintre orașele-stat din nordul Italiei, inclusiv Veneția.

Prin urmare, Republica Olandeză oferă un exemplu timpuriu al unui fenomen care avea să devină extrem de important:

Fuziunea dintre capitalul oligarhic internațional și statul-națiune.

Sub influență venețiană și evreiască, Amsterdamul a devenit centrul financiar al Europei. Aici s-au dezvoltat piețe sofisticate pentru acțiuni, obligațiuni și datorie publică. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, piața de capital din Amsterdam era suficient de dezvoltată pentru a influența condițiile în care guvernele se puteau împrumuta. Acest aspect este important din perspectivă istorică. În mod obișnuit, ne imaginăm următoarea succesiune:

Statul → reglementarea economiei → piețele financiare.

Însă de fapt evoluția istorică a fost mult mai complexă. Deținătorii de capital și piețele financiare în sine au devenit suficient de puternice pentru a influența statul. Odată ce guvernele au devenit dependente de credit, cei care controlau mecanismele creditării au dobândit o formă de putere politică, fără a fi nevoiți să dețină funcții publice. Așa cum o exprimă amicul meu de la ChatGPT, mare amator de aliterații:

Prădătorul nu trebuie să devină președinte, deoarece poate influența sistemul în care operează un președinte.

De la Amsterdam la Londra

Revoluția financiară engleză de după 1688 ilustrează următoarea etapă. Operațiunea orchestrată de Glafia – „Revoluția Glorioasă”, care a adus pe tronul britanic un rege olandez care nici nu vorbea engleza – este prezentată în mod convențional drept un punct de cotitură constituțional: Parlamentul a câștigat putere, iar autoritatea regală a fost limitată. Prin ”Bill of Rights” (Declarația Drepturilor), Marea Britanie a evoluat către un regim de guvernare constituțională.

Simultan, Marea Britanie a dezvoltat o entitate hibridă extraordinar de puternică, o „himeră” stat-capital de natură fiscal-financiară. Banca Angliei – deținătoare a monopolului asupra emisiunii de „bani creați din nimic” sub formă de datorie purtătoare de dobândă – a fost înființată în 1694. Odată cu aceasta, guvernul a dobândit o capacitate fără precedent de a se împrumuta – adesea pentru a finanța războaie și expansiunea imperială – bazându-se pe veniturile din impozite și pe instituții financiare tot mai sofisticate, capabile să acceseze capital mobil provenit de la bancheri străini (adesea olandezi).

La ​​rândul lor, deținătorii și administratorii de capital au dobândit un partener politic stabil, ale cărui obligații supraviețuiau schimbărilor de suverani sau de guverne: un rege putea muri, un guvern putea cădea, componența Parlamentului se putea schimba, însă obligațiile financiare ale statului rămâneau valabile. Astfel s-a creat acea simbioză puternică – existentă și astăzi pretutindeni – între puterea statului și capitalul financiar al Glafiei.

Statul devine un instrument

Anume aici se prăbușește înțelegerea convențională a suveranității. Dacă structurile financiare și instituționale create de Glafia limitează acțiunile guvernelor, guvernul suveran din punct de vedere formal este obligat să funcționeze în cadrul unui sistem pe care nu l-a creat. Iar atunci când un lider politic încearcă să iasă din acest cadru, puterea structurală poate fi completată de puterea directă.

De aceea, istoria politică nu poate fi înțeleasă doar prin prisma constituțiilor și a alegerilor. Trebuie analizate, de asemenea, puterea structurală ocultă și formele directe de clientelism – mită, corupție, șantaj, intimidare, operațiuni clandestine și violență politică. Acestea nu sunt invenții ale adepților teoriilor conspirației; sunt instrumente de putere recurente de-a lungul istoriei, a căror analiză lipsește în mod flagrant din discursul politic convențional.

Un Imperiu care nu desființează „suveranitatea” componentelor sale

Imperiul Britanic – iar după Al Doilea Război Mondial și SUA – a împins acest principiu mult mai departe. Marea Britanie nu trebuia să desființeze fiecare guvern, asupra căruia dorea să-și exercite influența. Finanțele, comerțul, puterea militară, diplomația și serviciile de informații puteau genera o influență uriașă, lăsând în același timp guvernele locale intacte din punct de vedere formal.

Principiul este simplu:
Controlul efectiv nu necesită o relație de proprietate formală.

Un teritoriu nu trebuie să devină provincie britanică pentru ca puterea britanică să-i determine perspectivele. De asemenea, un guvern nu trebuie să fie subordonat în mod fățiș unui conducător extern pentru ca libertatea sa de acțiune să fie îngrădită de o structură de putere mai vastă. Iar un individ nu trebuie să fie angajat oficial de Glafia pentru a deveni una dintre piesele acesteia. El poate fi recompensat pentru cooperare. Poate fi compromis. Poate fi determinat prin intimidare să se supună. Sau poate pur și simplu să înțeleagă că pentru el colaborarea este benefică, iar rezistența, dăunătoare.

Declarația revelatoare a lui Toynbee

Ajungem astfel la Arnold Toynbee. Toynbee nu a fost un istoric obscur care activa în afara establishmentului britanic. El a fost strâns legat de elitele intelectuale ale Imperiului Britanic și a deținut funcția de director de studii în cadrul Royal Institute of International Affairs.

În 1931, Toynbee făcea referire la un „efort deliberat, susținut și concentrat” de a limita suveranitatea și independența celor cincizeci sau șaizeci de state suverane locale (adică a a statelor colonizate de către Imperiul Britanic - n. trad). Reflectați cu atenție asupra semnificației acestui lucru: Toynbee descria limitarea suveranității naționale ca pe un efort organizat. De reținut este faptul că el nu descria globalizarea ca pe un proces accidental, ci ca pe un demers conștient de a îngrădi independența statelor naționale.

Prin urmare, Toynbee – o figură din interiorul sistemului imperial britanic – știa foarte bine că suveranitatea aparentă a statelor-națiune nu se confunda cu locul unde rezida puterea reală. Națiunile erau reale. Guvernele lor erau reale. Legile lor erau reale. Armatele lor erau reale. Însă ele nu reprezentau cel mai înalt nivel de putere. Această distincție este esențială.

Construcția secolului al XX-lea

Secolul al XX-lea nu a eliminat statele-națiune: sub egida hegemoniei americane, acestea au fost înconjurate de structuri internaționale tot mai puternice. După Primul Război Mondial a apărut Societatea Națiunilor. După Al Doilea Război Mondial au apărut Organizația Națiunilor Unite, FMI și Banca Mondială. Printr-un proces planificat de decolonizare, desfășurat sub nobilul deziderat al „autodeterminării”, peste 100 de noi națiuni au fost integrate ca vasali ai Americii. În paralel, s-a constituit o rețea de organizații transnaționale, corporații multinaționale, bănci centrale și instituții financiare.

Lumea nu a trecut de la statele naționale la un guvern mondial deschis.

Ea a trecut de la statele naționale la instituții transnaționale tot mai puternice.

Acest proces a fost mult mai subtil: statele au rămas vizibile, la fel și președinții sau alegerile lor, ori drapelele naționale. Însă deciziile importante erau luate, tot mai des, în cadrul unui sistem adesea ocult, care transcendea orice națiune luată în parte. Totodată, persoanele care ocupau funcții politice rămâneau vulnerabile în fața instrumentelor tradiționale de exercitare a puterii directe: banii, clientelismul, compromiterea sau constrângerea violentă.

Iluzia suveranității

Prin urmare, iluzia nu constă în faptul că statele-națiune ar fi imaginare. Ele sunt reale, la fel ca guvernele, legile și alegerile lor. Iluzia este aceea că suveranitatea formală înseamnă neapărat suveranitate supremă. Or, nu este așa.

De-a lungul secolelor, puterea financiară, economică și politică a devenit tot mai concentrată și tot mai capabilă să acționeze dincolo de granițele naționale:

• Republica Olandeză a oferit un model timpuriu de fuziune între capitalul comercial (Glafia) și autoritatea politică.
• Marea Britanie și alte state europene au extins acest model, transformându-l într-un sistem imperial global.
• În timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, Glafia a împins Rusia, China și alte țări spre comunism.
• După cel de-al Doilea Război Mondial, fostele colonii europene au fost transformate în neo-colonii informale ale SUA, noua putere hegemonică din consiliul de conducere al Glafiei.
• Secolul al XX-lea a instituționalizat tot mai mult guvernanța transnațională (ONU, FMI, UE, Forumul Economic Mondial, NATO etc.).

Narativul oficial ne spune doar cum se mișcă piesele vizibile, aidoma teatrului de păpuși cu Punch și Judy. Însă ne spune mult mai puțin despre cine a conceput tabla de șah. Și ne spune și mai puțin despre ce se întâmplă cu piesele care refuză să joace după regulile acesteia.

Iar pe parcursul acestor evoluții, puterea, planificarea și influențarea au putut fi exercitate prin intermediul acelor două mecanisme complementare:

Controlul asupra tablei de șah și controlul asupra pieselor.

Primul stabilește structurile, regulile și dependențele, în cadrul cărora funcționează guvernele. Al doilea asigură faptul că actorii individuali pot fi recompensați, corupți, compromiși, amenințați sau, în cazuri extreme, înlăturați atunci când devin obstacole.

Iată de ce existența alegerilor („democrația”) și a guvernelor suverane (așa cum se regăsește în sloganurile BRICS) nu infirmă prezența unei structuri de putere mai profunde. Într-adevăr, sistemul funcționează tocmai pentru că structurile politice vizibile rămân pe loc. Cetățenii dezbat care partid ar trebui să guverneze; guvernele se schimbă; președinții sunt înlocuiți; parlamentele votează. Între timp, arhitectura mai profundă rămâne remarcabil de stabilă și deține puterea decizională supremă.

Iată cum arată iluzia modelului de stat-națiune suveran:

• Națiunile sunt reale. Guvernele și instituțiile sunt reale.
• Însă acești actori nu dețin controlul asupra jocului de anvergură mai mare.

Încă din 1970, Brzezinski (consilier de rang înalt al guvernului SUA) a dezvăluit indiciul:

“

Statul-națiune... a încetat să mai fie principala forță creatoare: băncile internaționale și corporațiile multinaționale acționează și planifică în termeni care sunt mult înaintea conceptelor politice ale statului-națiune.

Formularea sa sugerează că schimbarea a avut loc recent, însă, așa cum afirmă Iurie Roșca în recenzia cărții mele (https://www.arcaluinoe.info/ro/blog/2024-11-19-352tq1ez/):

“

De-a lungul secolelor de istorie a Modernității, nu statele, ci entitățile private din spatele lor au fost forța motrice care a determinat cursul evenimentelor.

Adevărul crud pentru noi este că, în această stare de fapt, nicio țară și niciun grup de țări (G7, G20, Națiunile Unite, BRICS) nu vor contribui vreodată la soluționarea marii probleme, cu care s-a confruntat omenirea timp de secole, descrisă de Lordul Acton^[1] astfel:
POPORUL VERSUS BĂNCILE.