Suveranismul și cămașa de forță a democrației

“

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii,
Veacul nostru îl umplură saltimbancii și nerozii

― Eminescu

O nălucă bântuie prin Europa, năluca suveranismului. Am parafrazat maxima de tristă faimă cu care începe “Manifestul Partidului Comunist” din 1848 al lui Marx și Engels, deoarece am tot temeiul să afirm că ceea ce e proclamat în mod ritos și patriotard drept un soi de ideologie nu e decât o nălucă, o măgăoaie, o nebuloasă, o abstracțiune, o “formă fără fond”. Suveranismul se pretinde a fi antipodul și antidotul globalismului, dar nu e decât o altă formă, mascată, al acestuia.

Însuși termenul pare a fi legat de apariția în trombă a fenomenului Trump încă din prima sa campanie electorală din 2016. Se considera atunci că Trump vine să impună din nou izolaționismul american, adică nu doar politici economice protecționiste, dar și renunțarea la imperialismul acestei supraputeri și concentrarea asupra chestiunilor de ordin intern. Însă încă din primul său mandat Trump s-a arătat la fel de agresiv în politica externă ca și ceilalți predecesori ai săi, excelând în mod special în asumarea rolului de unealtă a sioniștilor care domină în totalitate politica americană.

E suficient să amintim în treacăt cum acest cabotin infatuat a dat curs ordinelor stăpânilor săi de a muta ambasada SUA de la Tel-Aviv la Ierusalim, ceea ce reprezintă o sfidare a normelor de drept internațional, o provocare la adresa tuturor musulmanilor și o aderare fățișă la politica expansionistă și genocidară a entității sioniste Israel. Un alt act mișelesc și criminal l-a constituit asasinarea generalului iranian Qasem Suleimani, care sosise în fruntea unei delegații oficiale la Bagdad. Tot aici merită amintită complicitatea paiaței blonde de la Casa Albă la cea mai odioasă crimă împotriva umanității cu numele de cod Covid-19. Întreaga lui perorație despre “virusul chinez” n-a fost decât o perdea de fum pentru a acoperi acțiunea de asasinare prin injecție a propriului popor și de menținere în funcție a unui monstru precum Antony Fauci. Și dacă se cunoaște că acest război biologic și psihologic fără precedent în istorie a fost opera globaliștilor, trebuie să vădești grave deficiențe cognitive ca să-i mai atribui lui Trump calitatea de suveranist. Însuși sistemul politic american este de așa natură, încât nu sunt promovați decât oamenii Sistemului. Iar cine crede altfel, ori nu e documentat cum trebuie, ori trișează.

Schimb de cadouri între stăpân și slugă

Aș mai cita aici un eveniment de un simbolism colosal, care s-a produs tot în timpul primului mandat al circarului de la Washington. Și anume momentul când Trump îi înmânează oficial patronului său Benjamin Netanyahu o cheie de aur, zicând că aceasta este “cheia de la Casa Albă, de la țara noastră și de la inimile noastre” inimile poporului american^[1]. De fapt, dacă e să facem analogii istorice, atunci când cineva se declară învins și capitulează, acesta îi înmânează în mod solemn învingătorului cheia cetății. Lumea e condusă de simboluri, doar să le putem descifra.

Iar la distanța de patru ani monstrul din fruntea statului terorist Israel i-a răspuns acestuia, înmânându-i într-un cadru la fel de solemn un pager de aur, aluzie la actul banditesc de asasinare a câtorva mii de libanezi cu ajutorul unor pagere dotate cu exploziv^[2]. Simbolismul gestului făcut de Satanyahu e clar: ai grijă, băiete, cum te porți, altminteri se va găsi și pentru tine un pager ucigaș. Așa e în lumea gangsterilor.

Acum, de când cu reinstalarea la Casa Albă, Trump a rămas exponentul aceleiași mafii sioniste, care a ocupat practic toate pozițiile cheie în guvernul american. Accentuez, cele două fețe ale trumpismului sunt sionismul și tehnocrația. Restul e propagandă. Slobanul MAGA este parodiat pe bună dreptate MIGA, Make Israel Great Again. Terorisuml de stat al Israelului este politica oficială a Casei Albe. Iar PayPal Mafia, adică miliardarii din Silicon Valley (toți ca unul ca din întâplare perciunați!) este cea care conduce balul.

Suveraniștii europeni, clone și vasali ai unei puteri străine

Așadar, de când cu lansarea poveștii cu Trump, în Europa s-au iscat un șir de imitatori, dornici să prindă valul pliinudu-se pe discursul acestuia. Viktor Orban, Mario Salvini și Marine Le Pen a constituit troica respectivă încă de prin 2016. Criticând în mod perfect justificat birocrația europeană, aceștia s-au subordonat total imperiului american în persoana lui Trump, imperiu care a și creat Uniunea Europeană în interesul economic al corporațiilor transnaționale de dincolo de ocean. Acum la această cohortă de naționaliști israelo-conformi s-au mai adăugat o serie întreagă de suveranişti de paie, unul mai anti-UE decât altul.^[3]

Suveraniștii români cu mască de patrioți

Exact la fel s-a întâmplat și în România, unde farsorii, cameleonii și ariviștii sunt ca peștele-n apă. Cât face doar gudurarea pe lângă Trump a doi căței de pripas în momentul inaugurării acestuia. Un politicastru expirat și un țigănaș cu privire de hoț de buzunare se tot ițeau pe la porțile barosanilor, afișând o bucurie neghioabă și sperând și ei să se aleagă măcar cu niște oase de la masa celor mari.

Tot așa și candidatul fatal, cel care s-a declarat solemn “ultra-pro-Trump”, care, cică, ar gândi “exact ca Trump” și care deloc surprinzător! ― îl așteaptă și el cu brațele deschise la București în vizită oficială pe cel mai odios criminal de pe fața pământului, Netanyahu, mâinile căruia sunt pline de sânge de copil nevinovat. Acesta a declarat, urmând linia trumpismului suveranist de factură cabalistă, că e gata să mute ambasada României de la Tel-Aviv la Ierusalim. “Și care e problema?” ― se întreba cu falsă nedumerire ipochimenul respectiv.

Prin urmare, toți acești suveranişti de mucava, dincolo de discursurile sforăitoare bune de manipulat vulgul, dar și crema societății (lumpenizată și ea sub imperiul liberalismului omogenizator), nu se pot manifesta altfel decât în postura de satelit, de apendice, de anexă, de unealtă a unor puteri străine. Iar adulatorii și promotorii lor din presa partizană își fac un titlul de glorie din lipsa de echidistanță față de actorii politici și mai ales din citarea plină de venerație a unor demnitari american precum Trump, JD Vance și Elon Musk, căutând cu lumânarea semne de binecuvântare a propriului favorit. Neam prost de slugi și lachei! Ăștia vă sunt patrioții?! De ăștia vă legați speranțele?! Păi ce a mai rămas din deviza “Prin noi înșine”? Gata, nu mai ține?

Am spus de nenumărate ori, cum poate fi luat în serios cineva care se declară suveranist (un substitut viclean al patriotismului autentic) și în același timp se aliniază de bună voie unor puteri străine precum sunt SUA și Israelul? Acum, după treizeci și cinci de ani de experiență tragică, poate oare un om întreg la minte să conceapă independența statului în cadrul NATO și UE? Dar sub dictatul FMI, al Băncii Mondiale și al Băncii Reglementelor Internaționale? Dar fără suveranitate monetară? Se știe doar prea bine că BNR nu se află sub controlul Statului Român, ci e condusă din exterior. Iar în fruntea ei stă neclintit asasinul economic numărul unu al României, prietenul la cataramă masonică al candidatului fatal.

Ce să mai zicem despre faptul că nici unul dintre acești pitici politici, cu ițari roșii sau fără, nu suflă nici o vorbă despre faptul că în condițiile de liber schimb orice speranță de redresare economică este o iluzie. Indiferent de faptul cine se află la guvernare, actuala clică de derbedei și netoți sau vor veni suveraniștii cu pieptul de aramă, România tot “o colonie la periferia Europei” va rămâne, așa cum bine zicea regretatul Ilie Șerbănescu. Iar optimiștilor iremediabili le-aș sugera să asculte cu atenție interviul testamentar al lui Anghel Rugină (Cartile Sunt Facute La Nivel Mondial! Dezvaluirile Savantului Anghel Rugina - Poporul Meu Sa Afle), să citească cărțile și să privească din nou declarațiile făcute la TV de același Ilie Șerbăescu.

În lipsa unor viziuni de ansamblu, a unei perspective holistice asupra stării lumii de azi și, implicit, a a stării națiunii, orice gesticulație patriotardă poate servi doar la manipularea maselor, care în mod obiectiv nu au cum cuprinde tabloul general și nici să înțeleagă mecanismele puterii mondiale.

Limitele procustiene ale regimului politic actual

Societatea românească de azi este captiva falselor dihotomii și a paradigmei liberale, care exclude orice șansă de înțelegere a esenței evenimentelor în curs de desfășurare. Întreaga trăncăneală politică se desfășoară în limitele procustiene ale democrației de masă, ale statului de drept și ale drepturilor omului. Această religie republicană reprezintă întregul eșafodaj conceptual de natură politico-juridică care este în sine un labirint fără nici o ieșire.

Un regim politic impus din exterior de către cercurile masonice pentru a sugruma vocația poporului în istorie precum este cel liberal-democratic este o adevărată cămașă de forță în care s-a pomenit legat fedeleș întreaga societate. Însă din nefericire setarea minții de-a lungul vremii și-a produs efectul uniformizator, astfel încât lumea crede că acest sistem de referință în care suntem striviți reprezintă formula firească de funcționare a societății.

Iar drept apanaj indispensabil al liberalismului politic întemeiat pe pluripartitism și electoralism intervine în mod automat sindromul microbistului. Lumea e văzută în alb-negru, joacă două echipe, ai noștri (prin excelență “băieți buni”) și ai lor (prin definiție “băieți răi”). Tu cu cine ții, cu “Steaua” sau cu “Dinamo”? De vreme ce societatea românească e încarcerată în niște chingi politico-juridice sufocante, nu mai contează cine populează instituțiile statului. Orice abatere este admisă doar în limitele marjei de eroare.

În plus, aspectul fundamental de care se face abstracție ține de darwinismul social care stă la baza acestui model de societate bazat pe concurență atât în economie, cât și în politică. O societate tradițională, organică se bazează pe cooperare, pe armonie între toate păturile sociale, nu pe conflict, pe divizare, pe ostilitate, pe o continuă stare de război civil și de anihilare reciprocă, așa cum se întâmplă de când cu căderea în Modernitate.

Dar cui să-i vorbești la ora actuală despre întreaga școală de gândire tradiționalistă, antirevoluționară, antimasonică, de rezistență împotriva Modernității ca fractură istorică fatală, care a deviat traiectoria întregii lumi spre hăul de azi? În condițiile în care fasonarea mentalului colectiv prin școală și mass-media este un fapt împlinit devine imposibil să mai smulgi pe cineva din Matrix. Prăbușirea intelectualilor în mocirla democrației de masă și contaminarea cu febra electorală este un semn clar al înțepenirii în proiectul impus de către “taina fărădelegii”. Înșelarea e practic generalizată (atunci când vine vorba despre “capetele vorbitoare”) și nu pare să se risipească în perspectivă. Starea de alienare colectivă e percepută ca fiind una de normalitate, lumea mișcându-se haotic într-un cadru artificial și nociv, pe care îl crede firesc și funcțional.

O întrebare retorică ce ține de caruselul electoralist, de creșterea și descreșterea speranțelor deșarte ar ține de experiența politică a României ultimelor ani. În funcția de șef de stat s-au perindat Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis, unul mai cu moț decât altul, unul mai venerat și apoi detestat decât altul. Oare nu e suficient pentru a înțelege logica acestui jos perfid și a realiza că din moment ce politicile statului sunt impuse din exterior nu contează cine se află în fotoliul de șef de stat, de majoritate parlamentară sau de garnitură guvernamentală? Iar dacă ar interveni disfuncții în acest sistem pervers, recusrul la metodă e șlefuit de decenii. Vezi în acest sens cartea “Confesiunile unui asasin economic” de John Perkins.

Cu cărțile pe masă în plină febră electorală

Chiar și cei care au parcurs sau cel puțin au auzit despre eminenta pleiadă de gânditori francezi antirepublicani de la Joseph de Maistre încoace sau despre strălucita constelație de autori din generația de aur a Revoluției Conservatoare germane, sau despre atâția alți mai autori antiliberali tot în mocirla liberală s-au pomenit. De altfel, dacă sunt doritori să prindă câte ceva din această perspectivă istorico-filosofică ar putea căuta cărți precum “Revolta împotriva lumii moderne” și “Oamenii și ruinele” de Julius Evola. Ori de trilogia lui René Guénon “Orient și Occident”, “Revolta împotriva lumii moderne” și “Domnia cantității și semnele vremurilor”. Toate sunt de găsit în română. Ori măcar ceva din autorul francez Jacques Ellul, predicțiile căruia s-au îndeplini în totalitate. De pildă “Societatea Tehnologică”, “Bluff-ul tehnologic”, “Umilirea cuvântului”, “Propaganda. Formarea atitudinilor omului”. Dar cine să mai pună mâna pe carte în timp ce afară e revoluție?

“Revolta maselor”, cum spunea Ortega y Gasset, s-a produs deja, iar omul masă a uzurpat scena politică, fără să priceapă că nu este subiectul acesteia, ci doar un obiect de manipulare de către cei care stăpânesc acest joc subtil.

Hristos, marele absent din ecuația politică

Însă dincolo de lecturile indispensabile pentru înțelegerea lumii din jur, ceea ce împiedecă pătrunderea realității în toată complexitatea ei este eliminarea din ecuația politică a lui Hristos. Nu cel afișat în scopul atragerii simpatiilor electorale. Nici cel care e înțeles ca fiind cumva departe în transcendent, ci anume Acela care stă în inima fiecăruia, ca și în miezul oricărei mișcări politice autentice. Nu poți fi concomitent și creștin, și liberal. E o contradicție în termeni sau, dacă vreți, de-a dreptul o absurditate. Dar poți ― și ei au putut! ― să fii și legionar, și bun creștin. Îl poți trăi pe Hristos cu smerenia de monah și cu îndrăzneala de erou. Însă marii noștri înaintași, cei pe care i-am mai prins în viață după 1990, sunt deja cu toții în ceruri. Iar acest gol imens nu are cine să îl umple. Comunismul a ras tot ce era vână autentic românească. Iar supraviețuitorii “holocaustului roșu” (Mihai Ungheanu), atâția câți mai sunt, puținii intelectuali de elită n-au nici vârsta, nici vocația politică de a scoate țara din impas.

“

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…

Generațiile care s-au avântat în politica de azi “numai banul îl vânează și câștigul fără muncă” (Eminescu). Și chiar dacă ar avea intenții bune, nu au anvergura necesară și nici caracterul potrivit pentru așa ceva. Le lipsește mai ales spiritul de sacrificiu. Iar dacă nu există valori de apărat superioare propriei vieți, restul nu mai contează.

A face politică tupilând-te în spatele lui Trump și lingușindu-l pe bestia de Netanyahu sau încovoindu-te în fața Institutului Wiesel, acest Minister al Adevărului, înseamnă a te autominți că a ai bun de ceva și concomitent a înșela lumea naivă. Aici se potrivește titlul unei cărți de autorul german Werner Sombart “Negustorii și eroii”. Nația noastră a fost răsplămădită și remodelată după calapodul spiritului negustoresc anglo-saxon, care, fiind penetrat de plutocrația iudaică, a învins spiritul eroic. Modelul nostru politic și economic este calchiat după cel britanic, de altfel, ca și pretutindeni în lume. Alegeri și comerț, atâta știm. Învinge întotdeauna cel mai bun și majoritatea are întotdeauna dreptate.

“Au prezentul nu ni-i mare?”

Eminescu a înțeles în toată complexitatea lui tragedia neamului, dezastru în care ne-am pomenit odată cu modernizarea țării. El n-a fost nici romantic, nici paseist, ci a pătruns ca nimeni altul sensul vremurilor întunecate pe care le-a adus Secolul Luminilor. Pentru poetul, dar și gânditorul politic Eminescu nu e vorba despre un simplu procedeu artistic de refugiere imaginară într-un trecut idealizat, ci despre înțelegerea profundă a sensurilor Modernității pe care o vede ca pe o catastrofă ontologică, ca pe o ieșire din istorie, ca pe o deviere de la linia neamului. El e perfect conștient de faptul că pretinsa modernizare a țării, exaltată atunci ca și acum de către obsedații de a se sincroniza cu “Europa civilizată”, este un proiect străin, impus dinafară, nepotrivit cu firea poporului. Trecutul voievodal este singurul în armonie cu Dumnezeu și cu însăși natura neamului său. Modelul bizantin este singura haină care i se potrivește țărilor române, tot ce a urmat nefiind decât un fel de anteriu al lui Arvinte, care i-a sluțit chipul și destinul.

De la știință la scientism, de la tehnofilie la tehnocrație

Iar acum am intrat în faza terminală a progresului, am atins culmile afirmării tehenico-științifice care a sedus lumea în ultimele secole, și anume tehnocrația și transumanismul. Deștepții care critică în mod circumstanțial și fatalmente superficial progresiștii ar trebui să priceapă că ei înșiși sunt eminamente progresiști, de vreme ce se pliază pe miturile fondatoare ale Modernității cu toate ereziile ei, de la Revoluția Industrială și până la Revoluția Franceză. Djinnul a fost slobozit din carafă, Cutia Pandorei a fost deschisă, iar stihiile țâșnite din ele nu mai pot fi stăvilite, făcând ravagii în lume și seducând cu vrăji savantlâcoase mulțimile.

Dumnezeu, principalul protagonist al istoriei omenești, îngăduie răul în funcție de căderea noastră. Pocăința pare imposibilă, iar Iordanul nu-și mai întoarce cursul de dragul nostru. Salvarea vine de la Dumnezeu, dar e în puterile noastre să ne aliem cu El. Doar că generațiile de căldicei nu se mai pot ridica cu ruga și fapta până la înălțimile celeste. Percepția verticală a realității a cedat în fața cele orizontale. Ne-am retras din transcendent în imanent și ne simțim perfect în găoacea propriei mediocrități.

Aplatizați, piperniciți, cocoloșiți, dar cu aere de zei, alergăm pe bandă rulantă transpirând fără rost și bătând pasul pe loc. Părerea de sine, autosuficiența și egolatria sunt cele trei fațete ale antropocentrismului autosuficient și narcisist din care nu există scăpare.

În timp ce gesticulațiile politice se mai axează pe coordonatele sistemului liberal, în întreaga lume se desfășoară cu o forță uriașă tirania tehnocratică, condusă tocmai de la Casa Albă, căreia i se închină vajnicii suveranişti din partea locului. Dar despre asta v-am mai vorbit. Cine a avut urechi de auzit, a auzit; restul și-au căutat idoli și s-au umplut de mândrie patriotică fluturând din steaguri în van.