Această carte este o adevărată provocare. În mod cert, ea va scandaliza multă lume. Asta pentru că autorul ei și-a propus să răstoarne, mai mult, să dărâme din temelii mitul fondator al lumii moderne, și anume cosmogonia scientistă. Generații întregi au fost îndoctrinate timp de sute de ani cu miturile fondatoare ale științei moderne, printre care un loc aparte îl are teoria heliocentrică și ideea despre forma pământului care ar fi un glob și s-ar roti în jurul axei sale și în jurul soarelui. A spune sus și tare că pământul este plat înseamnă a-ți atrage un tsunami de ridiculizări și a fi etichetat drept nebun.

A lua în răspăr ceea ce e considerat un adevăr obiectiv, o certitudine indiscutabilă poate doar cineva care posedă niște cunoștințe și convingeri de o greutate mult mai mare decât doxa comună. Și anume acesta este cazul lui Bogdan Chirilă, care își întemeiază întreaga sa pledoarie nu doar pe o excelentă cunoaștere a Sfintei Scripturi și a operei Sfinților Părinți, ci și pe convingerea că atunci când vine vorba despre adevărul izvorât direct din sursa divină, afirmarea lui devine o obligație a unui bun creștin.

Suntem învățați din școală să ne închinăm idolilor noii religii laice, instituite de-a lungul timpului, pas cu pas, de către societățile secrete și cercurile alchimiste care au uneltit la surparea credinței creștine și substituirea acesteia printr-un nou cult păgân cu pretenții de știință obiectivă. Nume precum Nicolaus Copernic, Giordano Bruno, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Isaac Newton sau, mai nou, Albert Einstein se bucură de o venerație plină de bigotism din partea omului vremurilor de azi. Divinizarea acestor figuri ale științei moderne e însoțită de pretenția precum că această galerie de celebrități din panteonul cultului respectiv ar fi inventat ceva cu totul nou în istoria ideilor. Însă de fapt teoria heliocentrică își trage rădăcina din idolatria popoarelor precreștine care se închinau soarelui ca divinitate supremă.

Iar sursa spirituală a preocupărilor renumiților savanți era departe de materialismul opac ce însoțește discursul dominant despre contribuția lor la dezvoltarea științei. Zeii acestor credințe neopăgâne făceau parte din diverse grupuri ezoterice de natură gnostică care practicau vrăjitoria și astrologia ca surse de aflare a tainelor acestei lumi.

Astfel zis, corifeii științei moderne se constituie într-o vastă conspirație mondială împotriva lui Dumnezeu cel revelat, care a vorbit prin profeții Vechiului Testament și care s-a întrupat în Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii Iisus Hristos.

Ținta majoră a forțelor spirituale malefice din spatele discursului pretins științific a fost și rămâne surparea civilizației creștine și înlocuirea ei cu un model de societate demonocratică drapat cu masca progresului științific și a adevărului obiectiv.

Respingerea tacită sau expresă a caracterului sacrul al Sfintei Scripturi și implicit adevărului că Duhul Sfânt este cel care vorbește prin gura profeților și apostolilor vădește caracterul apostatic al acestor învățături mincinoase. Revolta împotriva lui Dumnezeu cel viu, “Ziditorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor”, așa cum ne învață Simbolul Credinței, trădează natura eminamente luciferiană a exponenților ereziei scientiste. Deloc întâmplător unul dintre simbolurile cele mai elogiate ale mitologiei grecești în cultura modernă este Prometeu cel care a sfidat zeii și a furat focul pentru a-l dărui oamenilor. Anume duhul prometeic este cel exaltat de către acest curent de gândire care a reușit să pună stăpânire pe gândirea omului de azi.

Războiul împotriva lui Dumnezeu sub masca științei laice își trădează esența demonică prin însăși obsesia de a imita prin inversare ordinea divină. Astfel, religia științei își are propria galeria de “profeți”, “sfinți” și “martiri”, care s-au sacrificat pe altarul științei, fiind prigoniți de către Inchiziție. Printre “mucenicii” cei mai venerați în lungul martirologiu al noului cult un loc de frunte îi revine lui lui Giordano Bruno, cel ars pe rug de către infama Inchiziție, cel care s-a sacrificat de dragul adevărului căruia i se opunea clericalismul medieval sălbatic.

Legendele despre isprăvile lor științifice au împânzit manualele școlare, operele artistice și tratatele filosofice ale culturii laice, transformându-i într-o galerie de eroi ai lumii moderne, în fața cărora trebuie să se prosterneze cu pietate orice om care se respectă. Acești “monștri sacri” ai umanității căzute în erezia scientismului au devenit obiectul unei venerații generalizare.

Astfel, setarea mentalului colectiv după calapoadele urzite în sânul unor grupuri oculte, de natură neopăgână și deseori cabalistă, și-a făcut efectul paralizant, generând în serie omul masă, inapt să gândească în afara paradigmei inculcate din copilărie. Niște concepții izvorâte din cultele unor popoare antice precreștine, care s-au perpetuat în mod discret în secolele triumfului creștinismului, îmbinate cu diverse teorii confecționate de către exponenții “tainei fărădelegii” erijați în togă de deținători ai unor adevăruri absolute, au reușit să pirateze mentalul colectiv, deviindu-l pe cu totul altă cale decât cea a adevărului biblic.

Așadar, a spune astăzi cu toată seriozitatea că pământul este plat înseamnă a-ți asuma implicit oprobriul public. Cum adică e plat? Păi n-am văzut noi în cabinetul de geografie globul pământesc, iar învățătoarea ne-a explicat că acest corp ceresc se mai și rotește în jurul propriei axe și în jurul soarelui? Păi oare nu vedem noi la orice buletin de știri de la TV că pământul este sferic și că se rotește frumos într-un dans celest de-a dreptul miraculos?

La popularizarea teoriei neopăgâne cu pretenții de noutate absolută, care acreditează falsurile despre sistemul solar, galaxii și universul infinit, au contribuit din plin literatura științific-fantastică și industria filmului SF. Călătoriile intergalactice ale astronauților, aventurile acestora în contactul cu alte civilizații extraterestre au țesut o narațiune fantasmagorică de-a dreptul fascinantă. Toate acestea sunt percepute ca niște minuni din domeniul tehno-științei. Astfel, tehnofilia a devenit tehnolatrie, iar tendința umană firească spre descoperirea tainelor acestei lumi s-a transformat într-un soi de venerație religioasă a savanților percepuți ca deținători ai celor mai ascunse taine ale lumii.

De altfel, curentul literar și artistic de la începutul secolului XX numit futurism face parte din aceeași adorație a noului, de negare a tradiției și de exaltare a performanțelor științifice și tehnice. Obsesia creării unui paradis terestru intervine ca substitut al tendinței spre mântuire, în acest univers artificial nemaifiind loc pentru reflecția teologică sau cunoașterea mistică.

Se știe prea bine că omul renunță cel mai greu la propriile prejudecăți. Nu-i place să facă salturi paradigmatice și să-și depășească limite intelectuale. Această inerție de gândire se manifestă din plin și în cazul asumării plenare a teoriei heliocentrismului, a poveștii despre apariția pur accidentală a “universului”, în urma unui Big Bang, adică a unei Mari Explozii care s-ar fi produs cândva și ar fi pus începutul cosmosului în formula în care îl interpretează savanții. Tot așa e și cu apariția pur accidentală a vieții pe pământ. La fel e și cu legea atracției universale sau a gravitației universale a lui Isaac Newton, despre care ni s-a spus la școală că a fost un mare fizician și astronom, fără a ni se dezvălui preocupările lui pentru alchimie și calitatea de președinte al Royal Society de la Londra.

A da crezare acestor istorisiri incredibile înseamnă a-ți asuma un soi de gândire magică sau, dacă vreți, a împărtăși o stare de vrajă cu efecte devastatoare asupra capacității cognitive a omului. Și de vreme ce s-a lăsat convins că ar exista un spațiu nemărginit numit cosmos, cu un număr infinit de constelații, de sori și de planete la fel de bune pentru viață precum pământul, omul căzut în cursa scientistă s-a avântat să-l cucerească, să-l colonizeze, s-l exploateze. Orbit de propria trufie care l-a împins într-o autosuficiență opacă și infantilă, omul modern nu mai privește spre cer cu evlavia celui care știe că acolo este Dumnezeu cel Atotputernic, acolo este patria lui primordială. Nostalgia Paradisului a fost substituită cu aroganța cuceritorului cerului stăpân pe propriul destin. Iar unul dintre exponenții de vârf ai cultului tehno-științei precum Elon Musk chiar ne asigură că în curând ne va invita într-o călătorie cu stația terminus pe planeta Marte.

Cosmologia scientistă, devenită dogmă a noii religii, are ca efect direct negarea ierarhiei cerești și implicit a celei pământești. Până la revoluția științifică tot omul știa că sus în ceruri este tronul Tatălui ceresc, alături de care sunt mereu și inseparabil prezente celelalte două persoane ale Sfintei Treimi, Duhul Sfânt și Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos; iar de-a dreapta Lui se află Împărăteasa cerului și a pământului, Născătoarea de Dumnezeu Maria, proorocii, sfinții, martirii și drepții. Însă în momentul în care s-a lăsat înșelat a câta oară de către “prințul acestei lumi”, dând crezare promisiunii viclene “veți fi ca niște dumnezei”, omul a căzut într-o stare de amnezie totală.

Mitul pământului glob zdruncină din temelii viziunea milenară asupra felului cum e rânduită această lume. Răspândirea lui atât de largă a creat confuzie și a indus stări de rătăcire generațiilor din ultimele secole. Până la surparea temeliilor creștine ale viziunii asupra lumii omul știa că sus în cer e Raiul spre care râvnește, pe pământ este el însuși, izgonit spre pocăință și spre înălțare spre cer, iar jos sunt tărâmurile subterane ale iadului. Această viziune tridimensională caracteristică cosmogoniei biblice dădea sens întregii vieți.

Însă modernitatea care a indus autodivinizarea l-a împins pe om spre renunțarea la bucuria de a fi cununa creației divine. Crezând că a rămas fără stăpân prin izgonirea propriului Creator din sistemul său de referință și arogându-și cu naivitate postura de stăpân al propriului destin, omul a ajuns sluga inconștientă a celui rău. Anume de aici se trage și rătăcirea antropocentrismului cu tot cu raționalismul cartezian ce îl împinge pe omul orbit de lumina luciferică spre elaborarea unui sistem de coordonate ale acestei lumi în care se crede “măsura tuturor lucrurilor”.

De altfel, întreaga cultură modernă impregnată cu stări de alienare, dar și de anihilare a aspirațiilor spre înălțare pe care le dădea credința în Dumnezeu este rezultatul direct al revoluției științifice, a triumfului laicității și a materialismului. Altfel nici nu putea fi. O sferă rătăcind fără noimă printr-un univers infinit și mort nu poate provoca decât amețeli și rătăciri omului care vine de nicăieri și se îndreaptă spre neant.

Din aceeași serie de mituri fondatoare ale științei moderne, alături de povestea originii universului, face parte și teoria evoluției speciilor sau darwinismul. Și dacă în ultimele decenii unii dintre noi au reușit să scape de inepția pseudoștiințifică a provenienței omului din maimuță, atunci când vine vorba despre geneza universului și forma pământului, lumea preferă să rămână în captivitatea benevolă a cosmologiei izvorâte din întunericul Secolului Luminilor.

În îndepărtata mea copilărie în întregul spațiul al imensei Uniunii Sovietice au fost create așa numitele planetarii, unde erau proiectate în plin întuneric imagini cu sistemul solar, cu planetele, cu bolta cerească, cu infinitatea de constelații, totul din perspectiva pseudoștiințifică a teoriei Marii Explozii, a heliocentrismului, a pământului sferă etc. și implicit a evoluției universului. La Chișinău planetariul a fost instalat în catedrala ortodoxă “Schimbarea la Față a Mântuitorului”, cea care se află la intersecția actualelor bd. Ștefan cel Mare și str. S. Lazo. Astfel cunoașterea mistică și învățătura evanghelică a fost substituită cu o îndoctrinare ateistă care fasona mințile după modelul scientist. Vizitele școlarilor la acest “templu al științei” făceau parte din programul obligatoriu.

Țin minte foarte bine fascinația pe care o încercam, zgâindu-mă la cerul înstelat și ascultând cu maximă admirație vocea celui care își desfășura povestea în timp ce se perindau imaginile proiectate pe bolta cerească. Chiar am reținut denumirea a două dintre acele lecții publice ce se țineau în clădirea unei biserici transformate în planetariu. Iată-le. “Va veni oare sfârșitul lumii?” și “Oare am fost vizitați de către niște oaspeți din cosmos?”. Lectorul ne explica cu glas de mag că dată fiind uriașa forță de combustie a soarelui viața pe pământ va dura încă cel puțin sute de milioane de ani. Însă chiar dacă s-ar soarele s-ar apropia de sfârșitul său, între timp oamenii se vor muta în alte galaxii, vor fi luminați și încălziți de alți sori și totul va fi minunat. Iar cea de-a două lecție ne convingea, arătând tot felul de vestigii minunate din diverse părți ale lumii, cum am fost vizitați de nenumărate ori de către umanoizii sosiți în OZN-uri și fiind net superiori ca performanțe tehnologice decât retardații de locuitori ai pământului.

De atunci și până acum nu s-a schimba mai nimic. NASA, Roscosmos și alte agenții spațiale ne amețesc cu trucuri de aceeași factură, iar americanii chiar ne asigură că au fost pe lună. Un episod din anul 1961 legat de zborul lui Iurii Gagarin în “cosmos” este foarte relevant în acest sens. După ce primul om “a făcut înconjurul pământului” și a aterizat cu bine pe pământ, conducerea comunistă a URSS a dat o directivă obligatorie pentru toți preoții din puținele biserici care mai rămăsese funcționale. Aceștia au fost obligați să spună în cadrul Sfintei Liturghii la predică următoarea frază: “Gagarin a zburat în cosmos, însă pe Dumnezeu nu l-a văzut”. În accepția regimului de atunci o astfel de frază ar fi reprezentat triumful ateismului științific și, implicit, înfrângerea “obscurantismului medieval al popimii”.

Așa cum spuneam la începutul acestor note, demersul întreprins de către bunul nostru prieten Bogdan Chirilă va avea darul să revolte mai toată lumea. Tocmai de aceea se impune din capul locului o precizare de principiu. Potențialii cititori care cred cu tărie în justețea modelului acestei lumi însușită din școală și nu doresc să pună la îndoială propriile opinii, pe care le cred drept axiomatice și deci imuabile, vor accepta cu greu argumentația expusă aici. Pentru a avea o minimă deschidere spre astfel de lecturi e nevoie de cel puțin câteva calități.

Prima este smerenia, care ne ajută să înțelegem caracterul limitat al propriilor cunoștințe. A doua ar fi cel puțin o viziune creaționistă asupra lumii. Adică respingerea aberațiilor despre apariția lumii ca întâmplare. Altfel zis, acceptarea ideii că această lume, însăși viața pe pământ este rodul unei cauze superioare, a unui Creator poate servi drept temelie conceptuală care ar deschide calea spre înțelegerea adevărului expus în această carte. Iar cei care s-au ridicat mai sus față de concepția creaționistă și împărtășesc adevărul biblic, relevat, vor avea șansa unei și mai profunde pătrunderi în mesajul lucrării de față.

Însă cei mai avantajați cititori ai volumului de față, elaborat și expus cu maximă aplecare de către un om profund religios, sunt creștinii ortodocși. Asta pentru că Bogdan Chirilă este un bun creștin cu un dar cu totul aparte de studiere a Bibliei și a literaturii patristice.

Autorul întreprinde o cercetare de o rigurozitate exemplară, citând pe larg din Cartea Facerii, din marii profeți ai Vechiului Testament, din psaltirea lui David, din cele patru evanghelii și din scrierile Sfinților Părinți. Doar cineva care a studiat preț de ani de zile cu creionul în mână aceste texte sacre a fost în stare să le închege într-o expunere perfect coerentă a cosmogoniei creștine, care confirmă fără putință de tăgadă faptul că pământul are formă plată, e situat pe ape și are de-asupra bolta cerească înconjurată și ea de ape.

Cu o modestie demnă de toată aprecierea Bogdan Chirilă își rezervă foarte puțin spațiu pentru propriile speculații și comentarii. Scurtele și extrem de pertinentele sale observații doar ajută să înțelegem mai ușor mesajul inspirat de Duhul Sfânt asupra adevăratei geneze a lumii așa cum a creat-o Dumnezeu.

Dacă am reuși să ne debarasăm ca de o ciumă intelectuală de falsurile cu pretenții savantlâcoase care ne-au afectat gândirea prin teoriile aberante ne-au împuiat capul la școală, chiar și fără lecturi asidui am reuși să ne dăm seama că ceva nu e în regulă cu “globul pământesc”.

Cartea de față ne poate ajută să ne vindecăm ca de o ciumă intelectuală de teorii aberante precum cea a “globului pământesc” ce se rotește ca un titirez cu de la sine putere într-un univers apărut din negura unei supe cosmice. Astfel la un moment dat am putea privi cu ironie propria naivitate cu care acceptam povestea că am trăi pe o planetă care se învârte fără să ne provoace amețeli și fără să verse apele din mări și din oceane. Acea sferă care ne poziționează pe unii cu picioarele pe pământ și cu fruntea spre cer, iar pe alții, din emisfera de sud, îi plasează cu picioarele în sus în raport cu noi.

Amintim aici în treacăt câteva dovezi simple care spulberă fără drept de apel născocirile savante despre pământ ca sferă în continuă mișcare. Printre cele mai simple argumente care dovedesc faptul că pământul are formă plană și statică ar fi următoarele.

Primul ține de balistică. Amintesc semnificație termenului. “Balistica este domeniul mecanicii clasice care se ocupă cu lansarea, comportamentul în zbor și efectele la impact ale proiectilelor, în special munițiile utilizate la armele de foc (gloanțe, obuze, rachete etc.). Aplicațiile principale ale balisticii sunt în domeniul militar: tragerile artileriei și proiectarea diverselor tipuri de muniție”. (Wiki). Atunci când un tunar se pregătește să lanseze un proiectil spre o țintă, acesta calculează factori precum direcția, distanța și viteza vântului, dar niciodată nu ține seama de faptul că pământul ar avea o curbură și nici de faptul că acesta se rotește. El își practică meseria din perspectiva pământului plat și nemișcat.

Cel de-al doilea argument ține de navigația maritimă. O corabie se deplasează din punctul A spre punctul B fără ca cei care o pilotează să aibă în minte forma de minge a pământului, ci știind foarte bine că suprafața unei ape este perfect plană. Asta se vede și linia orizontului pe imense suprafețe ale apei în raport cu cerul și cu vasul maritim în mișcare.

Cel de-al treilea exemplu se referă la navigația aeriană. Un pilot își conduce avionul dintr-o parte a lumii în alta fără a ține socoteală de inexistenta mișcare a pământului în jurul propriei axe și nici de forma rotundă a acestuia. El știe că navighează pe un pământ de formă plană și static.

Un aspect oarecum straniu al științei moderne bazate pe viziunea materialistă și evoluționistă în formula care ne este prezentată prin sistemul de învățământ și prin presa dominantă este lipsa de surprindere a emițătorilor acestui discurs în fața existenței unui univers apărut din întâmplare și totuși atât de armonios, care funcționează ca un mecanism perfect. Ceea ce trădează o dată în plus caracterul religios al cultului cosmogoniei scientiste, situat la cealaltă extremitate a paradigmei cunoașterii științifice moderne.

În acest sens lojile masonice cel puțin au avantajul de a fi elaborat de-a lungul vremii o viziune teocentristă care pretinde că lumea are un Creator, pe care ei l-au botezat Marele Arhitect al Universului. Doar că la un moment dat, fiind plictisit de propria creație, Dumnezeu s-a retras undeva dincolo de nori, fără a se mai preocupa de această lume. Demiurgul masonic mai e numit și Marele Ceasornicar, care a creat, asemeni unui inginer, lumea, a pornit-o să meargă ca ceasul și a dispărut fără urmă fără a se mai îngriji de propria creație.

Din aceeași serie de credințe religioase face parte și conceptul teologic despre un Deus otiosus, împărtășită de către deiști, dar și de către o serie de culte din diverse tradiții religioase ale lumii. Termenul s-ar traduce astfel: un zeu care se odihnește, zeu neutru, care nu participă la treburile lumii. În astfel de cazuri închinarea la soare, la stele, la lună sau la alte divinități păgâne lasă loc atât pentru teoria heliocentrismului, cât și pentru forma sferică a pământului. Dar în cadrul paradigmei strict ateiste structura universului așa cum ne este servită nu poate fi acceptată ca fiind expresia unei cercetări științifice obiective, ci rodul unui fanatism neopăgân.

În lumina adevărului izvorât din tradiția biblică și scrierile patristice, expusă cu o măiestrie de-a dreptul remarcabilă de către Bogdan Chirilă, se impune cu necesitate reevaluarea unor termeni care au căpătat o largă circulație în lumea de azi. Așa, de exemplu, când vinde vorba despre lume în ansamblu ei noi folosim noțiunea de “glob”. Spunem, de pildă, un fenomen global, o tendință globală etc. La fel e și cu termenul “planetă”, ca și cu cel care derivă din el, “planetar”, avându-se în vedere omenirea, lumea, totalitatea oamenilor de pe pământ. Astfel se întărește iluzia că pământul ar fi una dintre “planete” din sistemul de referință elaborat de către heliocentriști.

Atunci când recurgem la astfel de noțiuni, fără să vrem ne facem promotori ai heliocentrismului și ai întregii povești scientiste, emanate din cercurile oculte ale savanților vrăjitori. Din fericire, limba română dispune în astfel de situații de un sinonim perfect valabil și mult mai reușit, împrumutat din limba franceză. Ar trebui să preferăm expresii precum un fenomen mondial, o tendință mondială. La fel e și cu termenii precum globalism, globalizare. În locul acestora ar fi de preferat cuvinte precum mondialism, mondializare.

Până a urmă, noi, cei care ne opunem globalismului de natură satanistă, ne regăsim printre militanții din cadrul unei rezistențe metapolitice în fața a ceea ce se numește Noua Ordine Mondială, nu globală. Asta pentru că definirea corectă și exactă a fenomenelor are o importanță gnoseologică fundamentală.

În acest război duhovnicesc și cognitiv total, purtat de către “taina fărădelegii” și servanții vizibili ai acesteia, lucrări precum cea de față au rolul unei limpeziri absolut indispensabile, care ne ajută să ieșim din labirintul lumii moderne plin de hățișuri și capcane fatale pentru cei care nu dispun nici de busolă, nici de călăuză.